Deci, cum spuneam, mereti la vot :)

„Am întins mîna şi mi-am trecut încet degetele peste cele două bobine de in gălbui şi aspru, întărite cu clei. Al naibii să fiu dacă nu erau alea cu care taică-meu priponise lemnele în cruce înainte de-a bate în cuie pe ele statueta sfrijitului! Aveam vreo… hai să zicem şapte ani, cînd l-am văzut făcînd asta. Cum de-mi amintisem? Sau cum de uitasem?… Vai de capul meu, uite-mă cum stăteam fascinat cu fundul pe mingea de baschet şi cu bărbia-n palme, cu ochii cît cepele să surprind fiecare detaliu, aşa cum făceam de cîte ori aveam ocazia să-l urmăresc pe tata la lucru. Cum avea o oră liberă, se închidea în depozitul din spatele casei şi scotea nişte lucruri de necrezut din grămada de lemne pe care o sporea acolo. Cai, păsări, chipuri omeneşti, siluete, scaune mici-mititele, cu picioare încîrligate, şi nişte nebunii uimitoare, pe care le numea „alegorii”. O dată mi-a cioplit un fel de scăunel fără picioare, pe care l-a aninat de grindă şi-n care m-am hîţînat în delir o zi întreagă, pînă am căzut din el – şi, pe cînd mă adunam de pe jos, mi-am descoperit mutra bleagă sculptată pe spătar, cu urechile cam clăpăuge şi cu ochii holbaţi, şi m-am supărat pe tata aşa de tare, încît… Na, că nu-mi aminteam ce răzbunare inventasem pe-atunci, da’ precis fusese una diabolică!

Şi rindeaua, dalta, ciocănelul, stiletele, perforatorul ca un cap de balaur care scotea pe nări fum gros… Uneltele lui erau creaturi pe care nu le mai vedeai decît prin muzee, obiecte cîntătoare, foşnitoare, şoptitoare, alcătuiri fantastice din metal şi lemn, fiare sălbatice pe care probabil că tata le dresase în prealabil, de reuşea să dea cu ele asemenea spectacole de perfecţiune. Şi tot timpul în magazie mirosea a lemn muncit şi-a cleiuri, ningea cu firimituri de lemn cît vîrful de ac, iar spiralele de talaş („bucle din păr de zîne”, nu mai ştiu cine, eu sau tata, le numea aşa) se tot adunau la picioarele mele, îmi acopereau încălţările hărtănite, pe urmă gleznele, şi cînd îmi ajungeau cam pînă la mijlocul gambei auzeam un pocnet: tata arunca unealta în lădiţă. Apoi mă lua de umeri şi mergeam direct la bucătărie, unde-mi gătea la repezeală ceva mult mai puţin savuros decît alcătuirile de lemn din magazie. Dar nu prea aveam timp să-mi dau seama ce bucătar prost era, pentru că în vreme ce mîncam el îmi povestea fel de fel de întîmplări fantastice şi-mi citea dintr-un ditamai ceaslovul cu o cruce pe copertă.

[…]

După ce am trecut prin toate formalităţile (ca fiu de ţicnit patentat, primisem şi o cartelă specială pentru accesul în instituţiile de acest soi), paznicul electronic mi-a deschis poarta, oferindu-mi privilegiul de a-mi conduce PM-ul pe aleea curată ca o faţă de masă, pe sub bolta de arbori exotici care filtra delicat lumina soarelui. Dinspre ţesătura albă pe care o întrezăream în goana trunchiurilor negre se infiltrau pînă la mine fantome de parfum – şi mi-am amintit că în stînga era cultura de margarete, iar în dreapta pajiştea crinilor sălbatici. Purificat, împăcat şi cu sinusurile desfundate, am parcat vehiculul pe locul rezervat vizitatorilor şi m-am dus să-l caut pe tata în cămăruţa lui de la primul etaj.

L-am găsit chinuindu-se să dea contururi omeneşti unei bucăţi de lemn uscat-iască. De fapt era ditamai trunchiul cît un stat de om, proptit la orizontală într-un cadru de metal. Tata făcuse deja mîinile şi picioarele – zăceau pe pat, de-a valma, ca o hecatombă din războaiele vechi, care mai lăsau ceva rămăşiţe din combatanţi.

Fîşîitul raşchetei. Buzele încreţite ale tatei, printre care ieşea un mormăit monoton, un fel de îmîmîmîm… Zgomote mici, pe care le percepeam mai degrabă cu şira spinării decît cu timpanele. Aerul vibra. De cum am păşit înăuntru, hainele mi s-au lipit de trup, electrizate.

Am tuşit ca să-i atrag atenţia – sau ca să retez vocile murmurate din încăpere.

– Miroşi urît, a fost primul lucru pe care mi l-a zis, adulmecîndu-mi, cu o grimasă de silă, hainele „de lucru”, cu care fusesem la Connor.

– Salut şi ţie, am făcut pe jignitul.

Arăta binişor. Riduri puţine, ochi vioi, culoare sănătoasă. Fără piei căzute, norocul lui, fiindcă glumeţii nu prea beneficiau de operaţii de înfrumuseţare. În general, „se încadra în norme”, ai fi jurat că-i sănătos tun, dacă trupul nu i-ar fi zvîcnit din cînd în cînd, la intervale neregulate, ca într-un şoc electric. În acele scurte crize, o spaimă stranie îi schimonosea faţa, ochii aproape că-i ieşeau din orbite, iar gura i se căsca de parcă se pregătea să ţipe după ajutor. Şi-apoi, în două-trei secunde, tot faciesul i se destindea; putea să-şi continue convorbirea cu mine sau cu oricine altcineva ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

– Cum o mai duci, bătrîne?

– Mîncarea nu-i bună.

Da, mîncarea nu era bună, pe asta o ştiam. Mi-o repeta de ani de zile, deşi nu slăbise nici un gram, iar cînd rămîneam cu el pînă la ora de masă aveam ocazia să-l văd năvălind asupra farfuriilor ca ultimul înfometat din colţul străzii. Nu spunea niciodată „Mîncarea e proastă” sau „Nu mi-a plăcut meniul de dimineaţă”, nu făcea referire la calitate sau cantitate. Înghiţea totul pînă la ultima firimitură, plescăia de plăcere, avea chiar şi o oră de siestă pe care şi-o petrecea pe terasă rîgîind voluptos, iar mie mi se confesa că „Mîncarea nu-i bună”. Naiba ştie ce înţelegea el prin asta.

– De unde faci rost de lemne? Mie nu mi-ai cerut…

– Aşa des treci pe-aici, că nu prididesc.

Asta era! Acum avea să-nceapă cu morala!

Am aşteptat însă degeaba. Tata nu zicea nimic. Vorbea doar raşcheta cu lemnul. Fîşşş… Fîşşş… Îmi simţeam barba crescînd, firele tari împungeau pielea pe dedesubt, o fisurau ici şi colo cu pocnete imperceptibile… raşcheta aluneca pe trupul meu, mi-l răzuia strat după strat… vibraţiile aerului stîrneau celulele pielii mele, antrenîndu-le într-o mişcare iute şi dezordonată care le făcea să se disipeze din mine însumi… mă topeam, mă sfîşiam, mă risipeam în nimic, pe măsură ce lemnul din mîinile tatei intra în viaţă sub chipul tot mai clar al unei fiinţe omeneşti.

– Şi… de unde faci rost… de lemne? am repetat în cele din urmă, cu o voce care-mi părea străină ieşind din gîtlejul meu tot mai rarefiat.

– De la pepinieră, de unde? De la pepinieră.

Încă mai ai contract cu pepiniera? Din ce-i plăteşti, din fărîmiţa ta de pensie?

Altcineva plăteşte, îmi aruncă el răspunsul, lăsînd raşcheta pe podea.

– Cine?!

Se aplecă icnind şi pipăi podeaua sub scaun pînă descoperi dăltiţa, apoi se ridică şi înainte de a începe să meşterească iar îmi zise într-o doară ca habar n-are. Pur şi simplu venea camionul o dată pe lună şi-i aducea cîţiva pari.

– O dată pe lună… Şi ce faci, vinzi sculpturile? Faci bani aici, la răcoare, ai?

– Nu le vînd, le ia cineva. Nu le vînd.

– Păi, ce, munceşti degeaba? Cine le ia?

– Nu ştiu, mă băiete, nu ştiu, că n-am văzut…

Asta chiar era o chestie ciudată! Cineva misterios dădea lunar o căruţă de bani pe o materie primă care se scumpise îngrozitor în ultimul deceniu, numai ca să-i dea lui taică-meu de cioplit şi să-şi ia înapoi, la fel de misterios, materia prelucrată. Că de artă nu putea fi vorba, ce lucra tata acolo n-avea nici un fason de expoziţie.

– Ia zi, puştiule, mi-ai botezat nepotul? zise tata aşa, deodată.

– Tinerel te mai crezi, să-i zici lui fi-tu „puştiule”.

– Nu sînt tîmpit, Jed, mi-a spus pe un ton grav, lovindu-se uşor în tîmplă cu coada dăltiţei. Nu schimba vorba. Recunosc că am unele probleme, dar nu sînt nici tîmpit, nici senil. Ştiu exact cît a trecut de cînd n-ai mai venit să mă vezi. Nu sînt tîmpit, Jed. Ştiu exact ce vîrstă are nepotul meu. Nepotul meu are un an şi unsprezece zile, nu sînt tîmpit, şi nici senil. Ia zi, Jed, e botezat nepotu-meu la un an şi unsprezece zile? Zi pe bune, că te-nţeleg, nu sînt nici tîmpit, nici senil, aşa că nu schimba vorba.

Mă enerva îngrozitor felul în care repeta aproape obsesiv unele sintagme, parcă le vorbea tovarăşilor lui de balamuc şi voia să fie sigur că-l înţeleg întocmai. Dar încercam să-l suport, amintindu-mi că nu era vina lui, că şi asta era tot o chestie căpătată după ce se ţicnise.

– Mai lasă-mă cu botezul, bătrîne…

– Ce să te las? Ce să te las? O să vezi tu umbra într-o zi, să-mi spui atunci să te las…

Iar vorbea în dodii! Din momentul ăsta, eram convins că nu se mai putea discuta cu el.

– Ce vrei, l-am luat la zor, să-mi pierd o zi întreagă cu popa tocmai acum, cînd trebuie să-mi caut de lucru? Familia mă costă, vacanţa ta aici mă costă, totul e pe bani, dacă-ţi mai aduci aminte. Solda pentru lunile de concentrare s-a cam dus, rata lunară de la Armată e mică, alocaţia pentru Paul e şi mai mică, şi crezi că-mi arde de prostii? Şi să zicem că-l duc, da? Ce-o să-i facă? O să-l bage-ntr-un cazan cu apă, o să bolborosească pe lîngă el şi cînd o să-l aduc acasă o să mă trezesc c-a făcut pneumonie! Alţi bani!

S-a aplecat puţin spre mine, studiindu-mă pe sub sprîncene.

– Miroşi urît. Ţi-am zis că miroşi urît.

S-a ridicat, a împins scaunul cu piciorul, m-a bătut uşor pe umăr în semn de bun-rămas.

– Salutare, puştiule. Mă duc să fac o baie.

Şi-a plecat pur şi simplu, lăsîndu-mă ca prostul în camera goală. Peste cîteva clipe s-a întors însă şi mi-a aruncat din prag:

– Auzi, puştiule, ştii ce zic eu? Lasă-mă-n plata Domnului să mor liniştit. Uite-aci, în cîmpul de crinişori. Lasă-mă-n cîmpul de crinişori. Salutare, puştiule. Mă duc să fac o baie.

Dus a fost. Ba, a mai trimis şi paznicul să mă dea afară, că doar mi se terminase audienţa la excelenţa sa.

Aşa se face că după nici douăzeci de minute îmi marcam din nou cartela în faţa porţii masive a sanatoriului. Tot drumul spre casă m-am întrebat ce parazit cu multe picioruşe aterizase în relaţia mea cu tata. Şi cu Lou, şi cu viaţa în general. Iar simplul fapt că-mi puneam o asemenea întrebare era suficient ca să mă indispun. Mi-am adus aminte că, la rîndul meu, îl expediasem pe Marcus cu două vorbe de adio şi cu o strîngere de mînă convenţională, după ce ne tociserăm nervii împreună în acele luni interminabile care precedaseră semnarea Tratatului. Aş fi vrut să ştiu unde greşeam. Dacă greşeam. Să vină cineva şi să-mi spună „Puştiule, uite aici şi-aici mai ai de lucrat, dincoace mergi binişor, cu astealalte eşti un dezastru”… Cineva care să-mi explice în detaliu şi cum să dreg ce era de dres, să-mi dea şi uneltele, eventual să şi pună osul la treabă în locul meu. Fiindcă, în definitiv, pe mine mă aşteptau berea cu îmbunătăţiri şi roşcata Kat, la Connor’s Pub.“

Anunțuri

Week-end placut si mereti la vot! :)

„Erau doi ani de cînd îl luaseră cu duba, şi abia acum îmi dădeau voie medicii să-l vizitez. Aşa mi-a spus mătuşă-mea la care stăteam, „Mergem la tata, că medicii ne dau voie să-l vizităm”.

Aşa că am mers la Colina Albă cu Ford-ul ei nenorocit care scîrţîia şi băşea, ca ultimii sărăntoci ce eram, ea şi-a pus pălăria de cununie, adică pălăria cu care se ducea la cununiile altora, fiindcă ea era fată bătrînă, pe mine m-a înţolit cu costumul meu din piese disparate, care se potriveau oarecum la culoare, dar pantalonii erau de toamnă, bluza, de vară, iar jacheta avea iz de mort numai fiindcă mă gîndeam cum o ţine, cu alte boarfe, în dulapul îngust cu o cruce mare din lemn lipită pe uşă.

Ar fi un clişeu să spun că l-am regăsit pe tata îmbătrînit, tras la faţă, trist, nenorocit, rupt de dorul nostru, cu privirea goală proptită în fereastra încăperii de azil şi aşa mai departe. Dar adevărul era că nu-l văzusem în viaţa mea aşa de prosper, roz şi grăsun ca un purcel bine hrănit (şi pe vremea aia încă nu începuse cu prostiile, că „mîncarea nu-i bună”), cu un aer mulţumit de sine însuşi şi de viaţă. Roiau asistentele în jurul lui, iar el făcea pe junele prim, flirtînd cu ele plin de neruşinare – deşi de chestia asta mi-am dat seama mult mai tîrziu, pe atunci îmi închipuiam doar că e foarte-foarte politicos cu doamnele acelea drăguţe şi amabile. În schimb mătuşă-mea, despre care nu-mi amintesc să fi fost vreodată amabilă, se uita urît cînd la ele, cînd la frate-său.

Tata a părut foarte bucuros că mă vede – sau mai degrabă foarte voios, fără să-i tremure bărbia. M-a luat de mînă şi mi-a arătat încăperea în care locuia, veranda, încăperile cîtorva vecini, curtea, băncile, copacii – pe care îi poreclise, pe cuvîntul meu, avea cîte un nume pentru fiecare copac din jurul sanatoriului, şi erau cîteva zeci. Într-un singur moment i-a pierit veselia – dar i-a pierit de tot, de-a dreptul, fără nuanţe, aşa cum păreau să i se întîmple toate emoţiile: parcă a murit acolo, de-a-mpicioarelea, cînd a văzut un trunchi de copac secat, cafeniu-vineţiu, cu crengile uscat-foşnitoare răsfirate în soare. A stat puţin aşa, strîngîndu-mă de mînă şi uitîndu-se pierdut la arborele mort (a fost prima dată cînd l-am observat zvîcnind din umeri fără control), pe urmă s-a smuls de-acolo cu tot cu mine, de era să cad grămadă, bombănind că „nu-l mai taie dracului odată, nu-l mai taie” – şi asta a fost tot prima dată cînd l-am auzit repetîndu-se.

Ne-am aşezat pe o bancă, departe de uscătură. Pe mătuşă-mea o prinseseră la înghesuială vecinii lui tata, îi făceau complimente şi trăgeau de ea să-i arate grădina de legume, iar tata, după ce s-a uitat o vreme lung în urma ei, s-a întors deodată spre mine, de unde nu mă privise pînă atunci în ochi nici trei secunde, şi mi-a zis grăbit de parcă i se termina timpul:

– Puştiule, tu ştii experimentul cu broasca?

N-a aşteptat să-i răspund (chiar îmi părea că avea un timp-limită de spus ce-avea de spus şi tot îi era frică să nu expire).

– Experimentul cu broasca e cînd pui o broască în apă clocotită…

Am scîncit, că întotdeauna am fost milos cu animalele.

– Nu mă-ntrerupe cu prostii! s-a răţoit la mine. Nu păţeşte nimic, că sare de-acolo imediat. Da’ dacă o pui într-o oală cu apă rece sau călduţă şi o-ncălzeşti treptat, acolo rămîne, puştiule, acolo rămîne să fiarbă de vie! Treptat, asta e. Totul e să-i ameţeşti treptat… Nebăgarea de seamă e totul pe lumea asta…

De undeva din stînga s-a auzit vocea iritată a mătuşă-mii, care nu mai reuşea să scape de gaşca veselă. M-am întors într-acolo şi imediat tata m-a zgîlţîit de umăr.

– Măi puştiule, n-am timp de prostii, măi, las-o-ncolo de proastă, n-am timp de prostii, ascultă-mă ce-ţi zic, îţi zic despre nebăgarea de seamă! Şi încă mai rău, cînd nu mai vrei să bagi de seamă, atunci să vezi cum te fierb ăia, atunci să vezi! Mă, tu m-auzi? Da’ mă pricepi?

De parcă era ceva de priceput de la ţicnitul de tata. Dar, evident, am dat din cap că da, cît am putut de convingător, fiindcă deja eram puţin speriat şi supărat că tata nu mai era ce fusese…

Şi m-a tot zgîlţîit pînă s-a apropiat de noi, cu un mers mărunt şi tîrşîit, o nălucă slabă, pămîntie, cu mîinile încrucişate sub ţîţe, care l-a certat pe tata, cu un ton plîngăreţ, că de ce dă în mine, că orice copil e un mic Dumnezeu.

– Oh! a exclamat mătuşă-mea de undeva din spatele meu.

L-a împins un pic de tata, m-a ridicat de-o aripă şi s-a uitat urît la nebuna slăbănoagă, toate trei în acelaşi timp. Nebuna ne-a întors spatele (avea părul lung, alb-gălbui murdar, ca o borîtură de omletă) şi a plecat, iar mătuşa a bombănit în urma ei că

– Orice mic Dumnezeu e un diavol!“

copii de gradinita

Avocado din grădiniţă a intrat în grupa mare.

în martie:

în mai:

.

Ghiceşte cineva ce mi-a răsărit mie aici?

Ce adora oamenii

Am o propunere pentru abonaţii tv cablu RCS: oameni sîntem, miloşi sîntem, chetă să facem şi să le cumpărăm RCS-iştilor o roabă de izolirband, poate le e de ajutor, fiindcă am observat că pică emisia de fiecare dată cînd plouă mai tăricel.

Please, please, cineva s-o roage frumos pe Oana Sultănoiu, cînd mai face ea stand-up-uri pentru Realitatea, să nu mai lungească fiecare propoziţie/sintagmă cu „mmnnă„, că mă lasă nervii. Prinţul Charlesmmnnă se află în România pentru a patra oară, mmnnă, de data aceasta într-o, mmnnă, vizită particularămmnnă.
Iubi, nu te-au învăţat să dai frumos din gură înainte să-ţi pună băţu-n mînă?

Traducere pe Hallmark. Ta-su îl vede pe fi-su cu capul spart şi sînge pe faţă şi-i zice că trebuie să „suck it up„, că aşa e bărbăteşte. Traducătorul a trîntit-o precum Rambo: trebuie să guşti sîngele ca să fii bărbat!

La ştiri, pe Prima TV: cică la tîrgul din Piaţa Amzei s-au vîndut dulceţuri „la fel de naturale precum cea pe care o turna în galoşi domnul Goe”.
Acum, una din două: redactorul ori a chiulit de la ora de literatură, ori are boala aia cu uitatul, cum naiba se cheamă… da, Allgemeine Zeitung!

Discuţiile despre homosexualitate de pe blogurile româneşti sînt atît de caraghioase în încrîncenarea lor sofistic-puerilă, încît au şi un efect bun în ce mă priveşte: îmi trec nervii şi mă umflă rîsul. Problema e că după două, trei, cinci, cincisprezece, douăzeci de asemenea discuţii, rişti să-ţi treacă rîsul de tot.

Oamenii adoră să nu gîndească.

La naiba cu Portugalia!

Frec şi eu menta ca orice om normal într-o seară de joi, uitîndu-mă la o semifinală de Eurovision şi întrebîndu-mă la modul cel mai sincer: la ce naiba foloseşte concursul ăsta, în definitiv? O înşirare de scîrţîială proastă (maaamăă, da’ ce proastăăă…) şi de cîntăreţi obosiţi de tineri – o căruţă dintre ei afoni de-a binelea (deşi trebuie să le dau şi un pic de credit: nu-i uşor deloc să înveţi pe de rost piesele alea fără cap şi coadă) -, costume kitschoase şi multe steguleţe. La ce naiba foloseşte? Deci muzică n-avem, am stabilit. (Nu mă luaţi cu ABBA, vă rog, ABBA n-a depins de Eurovision, şi nu-mi povestiţi nici de Johnny Logan, păunescian de prolific, de memoria căruia tot praful şi pulberea s-a ales.) Ce-avem, atunci? Politică? Tot aud asta cu „se votează pe criterii/simpatii politice“. Really? Şi-i iese ceva cuiva din treaba asta?

Deci, în afară de faptul că m-au apucat pe mine o mie de draci cînd am auzit piesa Portugaliei, cu refrenul copiat în mod jegos de la Army of Lovers (believe me, I’m a fan!), ce rămîne de pe urma Eurovisionului ăstuia? Care-i treaba cu el? Că nu pricep neam!

artisti amorali si artisti imorali

La Realitatea TV se dezbătea la un moment dat, azi pe la amiază, chestiunea artiştilor a-morali care, contra unor sume de bani nu chiar mici, acceptă să cînte în campaniile electorale ale mai multor partide concomitent. Se dădea şi exemplul-record al lui Trăistariu, cu 40 de cîntări policrome politic aranjate pentru sesiunea curentă de campanii pentru alegerile locale. N-au scăpat de nominalizare Horograf, Loredana, Voltaj, Heaven, Ştefan Bănică şi alte figuri solare. În studio, febleţea mea –  🙂  – Florin Chilian, mai-mai să-mi devină suportabil, cum analiza el aspru curvăsăreala asta „artistică“. A intrat pe fir (telefonic) şi Dan Bittman, care a declarat că n-are nici o problemă în a cînta cu Holograf, pe bani, la diferite partide, el însuşi fiind prieten însă doar cu penelistul Orban. Tot telefonic, Cătălin Botezatu a amintit oarecum invidios-nostalgic despre marile staruri americane care se implică trup şi suflet în campaniile electorale, dar numai pentru preferaţii lor, nu cu curul în mai multe luntre. Deşi, e drept, contra unor sume fabuloase…

Şi de-aici, cătinel, discuţia s-a mutat oarecum spre Chilian şi declarata lui susţinere pentru Cozmin Guşă. După ce Mihaela Mihai, ea însăşi acuzată de naivitate ceva mai devreme în aceeaşi emisiune, l-a întrebat de cîteva ori (mai elegant decît relatez eu totuşi) ce naiba o fi găsit la Guşă de-i ţine aşa trena, iar Chilian n-a găsit alt argument decît că numitul s-a retras de prin partidele hoaţe ca să-şi facă el unul, discuţia s-a tot întins pe tărîmul lui dar-ce-ar-fi-dacă, pînă cînd Costi Rogozanu, prezent şi el în studio, a ajuns să-l întrebe pe Chilian: Ai cînta în campania lui Orban? / Nu, nici gînd, răspunde Chilian. Dar dacă Orban ajunge primar şi, mulţumit de susţinerea ta, îţi dă o casă, o accepţi? Chilian ezită, apoi răspunde frumos, prin spatele cireşului, cum se obişnuieşte pe la artiştii foarte vocali într-ale moralităţii: Dar eu am casă!

„Delicii cu Tritonic” strike back!

(adică epilog la ce ziceam aici)

Uh, am răsuflat cu maximă uşurare. Credeam că staff-ul de la Tritonic are ceva cu mine. După un al doilea comentariu şters, de la altcineva care-i explica editurii ce copertă proastă şi urîtă cu crăci (nu ca mine, care i-am zis doar că-i kitsch şi i-am amintit că a avut atîtea coperte bune şi foarte bune) i-a făcut bietului autor, s-a dovedit că nu. Adică n-are nimic cu mine. Adică are, da’ nu cu mine propriu-zis, ci cu orice comentariu care-i zice ceva critic-negativ. Că-s io, că-i altcineva, nu contează, laude să fie, că dacă nu, DE-LE-TE! Că aşa a-nvăţat să se poarte cu comentatorii nenicul care se ocupă de blogsaitul editurii, pe la şcoala-de-dat-la-oase-virtuale pe care a absolvit-o magna-cum-scatoalce cînd a dat testul de Delete-viteză şi-a obţinut 50 de apăsări pe minut.

Şi ca să însiropeze cireaşa pe tort intră şi dom’patron Hrib şi ni se jeluieşte: „Nu vreti sa stiti cum a vrut dl. Mitoceanu sa apara coperta„.

Ceea ce se traduce aşa: nu io, nu io! – ţipă disperată editura. io nu-s divină! pardon, devină! pardon, de vină! ios deşteaptă, pardon, io-s deşteaptă, autorul ie prost, nu io!

:))

Chestia asta-mi aminteşte de o lansare de carte de la un tîrg de acum cîţiva ani. Un autor sefist cu state vechi în domeniu şi o editură mai nou-apucată. De sefe. Lansare mărişoară, lume multicică, ia cuvîntul redactorul de carte şi preţ de nişte minute bune ne spune el ce dezastru de carte era aia cînd a ajuns în mîinile lui şi cum a făcut el din rahat bici şi uite-acu’ ce frumos trosneşte…

.