cineva acolo sus mă urăşte

mi-a crescut încă un cap pe faţă. man in black doi.

ok, va fi frumos de revelion. acasă. eu şi măseaua mea umflată.

acum, nu că aşteptam de două luni petrecerea aia, dar aşa, ca chestie.
trebuia să se termine anul ăsta în acord cu restul de 12 luni, nu?

gmail

 ok, s-o lăsăm moartă cu petrecerile. mai vrea careva invitaţie de gmail?

anyone?

caut apartament in bucureşti. 2 camere, nemobilat. 150 de euro
maximum. internet prin cablu. sau proprietar milos, dispus sa-şi pună.
pe banii mei, ăv cors.

colentina? mihai bravu pînă-n dristor? lacul tei pînă-n floreasca?

în militari nu mă mut nici cu poliţia. în drumul taberei am călcat de
trei ori în viaţă şi nu-mi doresc repetir. ferentari, rahova, în viaţa
viitoare, cînd voi fi pisică-de-tomberon. eroii revoluţiei, cu
cimitirul lor cu tot, pas. chibrit, pajura, bucureştii noi, zît.

am zis că vreau balcon închis? am mîţe obişnuite să facă zdup pe geam direct în
curte.

am zis că-mi trebuie, totuşi, frigider şi aragaz? acu’, nu că mă-ntind, dar nu
mi-ar strica şi-o maşină de spălat. da’ nu-i musai…

help.

din bucăţi

n-am apucat încă să citesc cartea, dar mi-e să nu-mi placă mai mult recenzia:

„…fiinţa amestecată care clamează acum «real, real, real», dar care
vede enorm cu o privire strabică şi cu o paradoxală inaderenţă la
realitate.”
– Simona Sora, în Dilema veche, despre ultima carte a lui Cărtărescu, aia cu femeile; în care a intrat şi celebrul
text răscomentat pe weblog şi nu numai.


nu ştiu exact cum stă treaba cu specia superioară, dar la 20.000 de
morţi in Sri Lanka nu s-a găsit nici măcar un singur cadavru de animal.

Vestul s-a mobilizat să ajute Asia lovită de sinistru. bravo lui. după
ce i-a reproşat că nu şi-a pus balize de avertizare. nu putea să-i puna
balize? el, Vestul.

dar avem guvern. bine că-l avem.

cu Bela la cultură şi învăţămînt. mă rîcîie pe ficaţi chestia asta. şi
pe vadim l-a rîcîit, desigur, că nu putea pierde ocazia, dar l-a rîcîit
din alte motive decît pe mine. tăcireanu i-a răspuns că o asemenea
concepţie e jignitoare; ce, adică, cetăţenii români sînt de mai multe
categorii? toţi trebuie să aibă şanse egale, să ajungă orice în ţara
asta, indiferent de rasă, religie, naţionalitate…

…DAR NU INDIFERENT DE PREGĂTIRE, DE COMPETENŢĂ!

mie tare mi se-ndoaie că Marko Bela e ungur. dar, la naiba, nu ştie
nici să vorbească româneşte! pe Frunda nu puteau să-l aleagă, dacă era
musai un ungur?

bombe

mă uitam la ştirea despre bomba enormă descoperită la Galaţi şi
mi-am dat seama că tare mă bucură ştirile astea. ştirile despre bombe
găsite acum şi detonate cuminte de genişti. asta înseamnă că unul, doi
sau doişpe puşti imberbi cu raniţa-n spate, cărora le era menită bomba
aia, n-au mai murit în război. poate chiar s-au întors la case şi
familii. poate printre ei era şi bunicul meu.

o să

ok, (mi-)am revenit.

au fost nişte zile urîte rău. o să mă fac că le uit, o să mîngîi nişte
pisici, o să-i arunc unui cîine mingea, o să mă plimb cu cineva într-o
piaţă, pe nişte străduţe din care edili dăştepţi au extras pietrele şi
pe care-apoi le-au plombat cu asfalt, să se asorteze la textură şi
culoare cu casele vechi de 400 de ani.

o să vină revelionul, o să treacă revelionul, şi-atunci o să se cheme că S-A TERMINAT.
anul ăsta, vreau să zic.

7 şi ceva

ok, am votat. pe la 7 şi ceva, ca să scap de-o grijă. acum mă duc la culcare,
că oameni
sîntem.

după adresă, m-au sortat fix în sala unde mi-am petrecut clasele primare şi scoala
generală. vreo opt ani din viaţă.

şi CÎT DE MICĂ ERA! cît de mică era imensitatea mea de şcoală!

cît am numărat opt ani de zile carourile pardoselii, şi tot nu ştiu cîte sînt!

şi femeia de serviciu, sprijinită într-o rînă pe tocul geamului, se
uita lung la mine cînd am trecut pe lîngă ea. era aceeaşi. după 17 ani,
aceeaşi mînă spală aceleaşi veceuri. dacă nu cumva s-au schimbat
veceurile între timp.

replică pe la urechile mele, în drumul înapoi spre casă: „treaba ta!
depinde unde nu-l vrei mai tare pe băsescu, la primărie sau la
preşedinţie”.

şi toată pensionărimea cartierului, zorindu-se spre vot. oameni cu
simţul datoriei civice. dacă nu cumva cu spaima de-a nu pierde
bomboana. de pe colivă, desigur.

la naiba, mă duc să mă culc. noapte bună.

prietenul căruia nu

revin la Teo Peter, pentru că…

de fapt trec prin Teo ca să-mi amintesc alte lucruri. vechi, deja. două pastile de presă. sînt doi ani de la prima şi aproape trei de la a doua.

Cîteodată uităm.
Cîteodată ne e lene. Cîteodată sîntem prea ocupaţi. Nu mai telefonăm cînd am promis. Nu mai facem vizita plănuită. Nu mai răspundem la scrisoare sau la e-mail.

A murit, la 53 de ani, Laurenţiu Turcu. Scriitor de science-fiction, sub pseudonimul Val Antim.
“S-a stins discret – asa cum a trăit –, măcinat de o grea suferinţă”, spune ferparul difuzat pe Internet de un coleg de breaslă. A absolvit arhitectura la Timişoara şi biochimia la Bruxelles. A scris în română şi în franceză. A
publicat proză, traduceri, articole, a colaborat cu o mulţime de reviste româneşti şi belgiene, a participat la crearea altora, a fost secretarul ARSFan, a fost membru al INFINI (Asociaţia Francofonă a Profesioniştilor Imaginarului), a creat Agenţia Literară Vallart Publio, care a intermediat schimburi culturale şi colaborări între fandomul românesc şi cel francofon, a cîştigat o mulţime de premii la concursuri şi convenţii, a primit Premiul Editurii Athena şi Premiul Editurii Dacia…

Dar pentru mine Val Antim a rămas prietenul căruia, cu multă vreme în urmă, nu i-am mai răspuns la ultima scrisoare.


___________________________________

În Casa Presei s-a făcut presă şi de Sfînta Marie Mică, aşa cum se făcuse şi în zilele de dinainte, cum s-a făcut şi ieri, cum se va face şi de azi încolo. Cu ştiri la zi, reportaje “de pe teren”, reporteri obosiţi, redactori presaţi de timp. Cu calculatoare îndărătnice, cîini pripăşiţi la legătorie, ţigara fumată pe hol, liftul superaglomerat. Tîrziu, pe la lăsarea întunericului, cînd iureşul obişnuit se domoleşte, iar paşii încep iar să aibă ecou pe holurile
supradimensionate, cînd cei grăbiţi-şi-obosiţi au plecat spre casele lor, în casa ziarelor rămîn ceilalţi.
Tipografi, legători, portari… La bufetul de la mezanin e – contrar obiceiului – încă lumină. Puţină muzică, bere în pahare, doi sărbătoriţi şi cîţiva prieteni. Cîţiva dintre ceilalţi. Se rîde mult, se dansează, “unde-i cheia aia cu sfoară roşie?” (tanti Vetuţa, bucătăreasa), cineva cîntă (“…dar podaru-mi cere-un zlot, măi”)… Afară, în
lumina strîmbă a felinarelor, e un du-te-vino de maşini: începe distribuţia presei. Zgomot de ambreiaj, miros de carburant şi de tuş proaspăt.

Cînd viaţa aleargă pe lîngă tine, prea grăbită, e musai să ţii pasul cu ea? Poate, uneori, ajunge doar s-o apuci de umeri şi s-o aşezi pe scaun, la masa ta, s-o opreşti puţin, doar cît s-o faci să priceapă că tu o trăieşti pe ea, nu invers…

…doar cît să poţi ciocni paharul cu un prieten care nu se grăbeşte să plece de lîngă tine.

moşcrăciuni

nu ştiu voi, dar eu îi urăsc din tot sufletul pe moşcrăciunii ăştia
albaştri ai lui pepsiblue. nu că-s albaştri, ci fiindcă au nişte mutre
îngrozitoare. şi încă, anul ăsta au fost mai miloşi, dar moşalbastrul
de-acum un an sau doi, de cînd a apărut prima dată pepsiblue, era
cumplit. avea cea mai antipatică mutră posibilă, şi arăta – şi se purta
– fix ca ultimul şnapan nenorocit din poarta casei de schimb valutar.
nu ştiu cum îşi face pepsi castingurile, dar am o bănuială că-i cam
zgîrcită şi se duce prin puşcării pentru treaba asta. o intra în
programul de reeducare, imediat după cusutul la gherghef.

Fără semn de întrebare

şi, fiindcă tot am dat de vechile pastile, mai postez una, că mi se pare în ton
cu celelalte.

 Fără semn de întrebare

Ani
de zile şi-a vînturat prin cartierul Colentina fustele – multe, îmbrăcate una
peste alta  –, panglicile – colorate,
zburînde, fluturînde –, pălăria şi turbanul – una peste alta, precum coroanele
papei. Grăsană (prosperă…), frumoasă (dorită…), veselă (senină…) şi
vorbăreaţă – trecea pe străzi ca o furtună de mai, mirosind a flori rupte din
ramuri, vorbind întruna cu spaţiul din jur…

…şi
puff! se materializa în faţa Bisericii Sf. Dumitru, ca o statuie de marmură,
nemişcată în drapajele ei de catifea şi mătase, cu capul uşor dat pe spate, o
mînă în şold şi cealaltă ridicată, cu palma în sus. Îmi daţi ori nu-mi daţi. Fără semn de întrebare.

Au
trecut nişte ani şi regina nebună s-a ponosit o dată cu vremurile. Din nebună,
a rămas doar cerşetoare. S-au ponosit catifelele şi mătăsurile, palma întinsă,
aplecarea capului, turbanul, pielea, privirea, aerul de regină scăpătată, s-a
ponosit ţesătura, s-au destrămat cusăturile, s-au rărit întăriturile, tivul,
căptuşeala…