nowhere to hide

şoseaua
colentina, sfîrşit de dimineaţă spre prînz torid, o linişte care nu-mi părea cu
nimic suspectă în acel moment. de pe trotuar, de la umbră, priveam în lungul
şoselei la un pîlc de arbori mici plasaţi vizavi în diagonală cu locul unde mă
aflam
; coroane regulate şi
policrome, galben-roşu-ruginiu. apoi privirea mi s-a mutat singură pe o siluetă
tîrşîitoare şi întunecată, o morsă care se tîra cu calm pe mijlocul şoselei,
peste liniile de tramvai, ce uimire, uite, uite! o focă, ba nu, o morsă, uite-i
colţii
aşa a început. am
mers – eram doi – într-acolo, au apărut alte animale la orizont, intersecţia de
la bucur obor golită de fîntînă şi alte nimicuri, dar praf, multă lume agitată,
bivoli africani înfruntîndu-se în coarne la cîteva zeci de metri distanţă,
pericol, pericol! ne-am culcat la pămînt în scuarul cu iarbă, ne-am pitulat
lîngă gard, cu feţele ferite de tufişuri, încleştarea de coarne s-a apropiat,
simţeam cum tremura pămîntul sub copitele grele, praf cafeniu ridicat de
copite, solul, bivolii şi aerul din jurul lor erau totuna, o învălmăşeală
cafenie, am crezut că mor cînd cornul s-a avîntat în direcţia mea, m-am răsucit
pe iarbă şi m-a răzuit doar pe braţul drept, am simţit arsura atunci şi multă
vreme după, se umplea de fiare sălbatice flămînde, lumea era înnebunită, un
adăpost, betoanele blocurilor, uşile din termopan nu mai erau bune de nimic,
nici o structură nu părea destul de solidă pentru a opri tone de fiare
sălbatice, n-am să uit multă vreme starea de panică pură şi febrilitatea
căutării unui adăpost de viaţă. nu era nici un cadavru în jur, nici o vărsare
de sînge, nici o scenă oribilă cu maţe împrăştiate şi creieri zdrobiţi şi hiene
rupînd coaste, nu, dar panica te sufoca, iar ideea că trebuie să te ascunzi ca
să trăieşti era tot ce mai exista în creier, nimic, nimic altceva.
am părăsit în
fugă scuarul, sperînd că goana mea nu va atrage bivolii cu coarne răsucite. am
fugit ca vîntul, am făcut sprintul vieţii mele, peisajul se schimba în jurul
meu cu fantastică iuţeală, am intrat, am urcat într-un lift de modă veche, doar
cu uşă de grilaj, o felină uriaşă întindea laba portocalie prin dantela de
metal spre mine, urcă, urcă, liftule!, cumplit, mai sus altă labă, am blocat
liftul între etaje, mîrîieli gîfîite. cu inima mică-mică, am ascultat dincotro
veneau şi-am trimis liftul în celălalt sens, am ieşit, altă goană, altă clădire,
un loc unde deja… deja nu mai doream să scap cu viaţă, ci tot ce-mi propuneam
era să scap de panică! şi numai acolo se putea, era un fel de cabinet de
specialitate pentru doritori de a scăpa de diverse, dar, oroare, avea o
frumoasă uşă glisantă din termopan, nici nu mi-am dat seama ce mi-au făcut,
într-atît mă teroriza ideea uşii fragile, mă gândeam doar la ce e afară.
puţin mai tîrziu,
aveam pe urechi un fel de căşti din care trebuia să se reverse în creierul meu
o nouă realitate, dar nu, nu funcţiona nimic, priveam ca sub hipnoză uşa aceea,
şi, da, cea mai neagră aşteptare mi s-a împlinit, de cealaltă parte a
termopanului a apărut o felină uriaşă, un tigru colosal. nu părea nervos, nu
făcea mişcări bruşte, se plimba agale din dreapta în stînga şi invers,
privindu-mă fără expresie, căştile îmi erau inutile, putea să se reverse şi
noua evanghelie din ele, eu nu mai puteam primi nimic, panica era acolo, cu
mine, din nou singurul lucru existent în mine şi în jur.
am aruncat
căştile şi-am fugit, am găsit o scară, am urcat, cu zgomotul ascuţit al uşii
sparte pe urmele mele, cu gîfîiala joasă urmărindu-mă în sus pe trepte, scară
de beton spiralată, terminîndu-se într-o trapă, am împins în ea şi-am ieşit, am
fugit iar, de pe acoperiş am sărit pe panta cu iarbă aflată la aceeaşi
înălţime, oamenii ieşiseră să se apere cu armele de foc, erau pîlcuri cu carabine,
am văzut primul cadavru, nu de om, ci de urs, întins pe iarbă în mod ciudat,
zdrobit fără sînge, ca o carcasă bătucită cu asfaltierul, nu departe un urs
cafeniu-închis se năpustea în două picioare spre cîţiva inşi cu puşcoace,
vedeam foarte clar blana mişcîndu-se în falduri grele în jurul pulpelor lui,
n-am auzit nici un foc de armă, nu ştiu ce s-a întîmplat, panica mă ucidea, mai
erau urşi, mai erau oameni
a fost cel mai
cumplit şi mai elaborat coşmar din viaţa mea. mai am unul pe care-l visez din
cînd în cînd: sîntem cîţiva inşi întinşi pe spate, unul lîngă altul, cu
capetele pe perne. cineva ne ia la ochi pe rînd cu puşca şi trage. văd ţeava
aţintită spre mine, aud glonţul şuierînd pe lîngă urechea mea şi înfigîndu-se
în pernă. dar atît. nici un scenariu, nici o schimbare de peisaj, nimic
coerent.
coşmarul cu
fiarele sălbatice, care a fost acum două nopţi şi din care nici acum nu mi-am
revenit, n-a avut nimic dintr-un vis. canavaua n-avea goluri. peisajele nu se
schimbau brusc şi fără şir, ci se perindau pe lîngă mine pe cînd alergam cu
spaima în vene. şi alergam! nimic din neputinţa de-a fugi din visele ‘clasice’.
fugeam mîncînd pămîntul. culorile nu erau nici stridente, ca-n pozele
prelucrate, nici greşite – nici un tigru nu era verde, nici un fir de iarbă nu
era albastru. nu exista nici un personaj din viaţa reală sau din cărţi. n-am
văzut faţa nici unui om. nu mîncasem copios înainte de culcare, nu văzusem
filme horror, nu-i zisesem nimănui ‘boule!’ şi nimeni nu-mi zisese ‘plimbă
ursul!’.
poate are
legătură cu faptul că zilele trecute m-am certat rău cu un prieten şi încep
să-mi reconsider noţiunile. poate are legătură cu faptul că mi-am amintit cu
drag de vremea cînd nu socializam. cred că noţiunea de prietenie este totuşi
supraevaluată. poate punem în ea mai mult ceea ce-am vrea decît ceea ce există
în realitate. poate în realitate nici nu există prietenie aşa cum ne-o dau
definiţiile exaltate, ci doar un fel de teatru jucat conştiincios şi… cu
sinceritate!
şi, pe măsură
ce-mi amintesc cît de tare resping tăcerile-presupunerile-nespunerile-neîntrebările-suspiciunile,
mă cufund (înapoi) în tăceri şi nespuneri.
Anunțuri

razbeldiscoverymastica

@ măi fraţilor,
m-am săturat de război! pe cuvînt că m-am săturat – şi-s la
1400 km (am verificat) distanţă de cel mai nou. m-am săturat
să văd crăpaţi în praful drumului şi plînşi cu hohote şi tîrîţi de soldaţi şi
refugiaţi şi speriaţi şi disperaţi şi uniforme militare şi bocanci şi material de
camuflaj şi tanchete şi arme automate. m-am săturat. se poate
? vă rog!

 
(notă pentru cine
se pregăteşte să-mi comenteze ceva de genul ‘închide televizorul dacă te-ai
săturat’: du-te şi spală-te pe mîini sau scarpină-te sau şterge praful prin
casă. găseşte, adică, altceva de făcut cu mîinile tale în loc să-mi comentezi
mie în felul ăsta. ok? se poate?)
 
@ s-a întors discovery, săraca de ea!
 
@ cum nimeni nu s-a învrednicit să răspundă la întrebarea de la 13 iulie deduc că numai vînjoşi citesc pe-aici, nu ca mine, care am nevoie de vitamine. răspunsul era MASTICĂ. multivitaminele-şi-multimineralele-de-la-cosmopharm miros a mastică. pentru cine mai ştie ce-i aia. pentru ăştia mai noi, a se mirosi nişte uzo, dar e totuşi altă gîscă, nemaivorbind că traista-i cam scumpă.

juma’ de stea! au, fibra mea!

apropo de măreaţa fibră optică, vezi însemnarea de mai jos.
 
înaintea fibrei noastre, pe testmy.net:
Connection is:: 441 Kbps about 0.44 Mbps (tested with 386 kB)
Download Speed is:: 54 kB/s
 
era fibrei:
 "Ouch, are you on dial-up or something? Your connection scored 0.5/5 stars…" 
  Download Connection is:: 159 Kbps about 0.16 Mbps (tested with 386 kB)
Download Speed is:: 19 kB/s
 
adică o jumate de amărîtă de stea din cinci, ai?

prelungitor, king kong, cosmopharm

ip doesn’t live here anymore
 
aşadar a venit,
după cum ziceam aici c-o să vină, a venit rds-ul şi mi-a luat ip-ul, ca să zic
aşa. doi puştani care se aşteptau probabil să le pup tălpile, unul agita
steaguri, că au venit să mă scape de conexiunea leneşă şi să mă conecteze (nota
bene
: cu cabluri utp!) la
fibra de prin preajma blocului. unul dintre ei mi-a cerut prelungitor ca sa
bage bormaşina-n priză. cică nu-i dă firma prelungitor. să fii sănătos,
cuconule. îmi venea să-i zic
‘păi, pleacă liniştit şi să te-ntorci să mă
bagi la fibră cînd ţi-o da firma prelungitor. nu mai devreme!’
ne-am boscorodit o vreme, el că nu ştiu ce trebuie să-ndure,
eu că taci, băi, că nu vorbeam cu tine, în fine, politeţuri d-astea fine,
ăstălalt se instalase la biroul meu şi vorbea la mobil cu o fătucă, s-a oprit
la un moment dat şi i-a strigat ăluia să tacă, băi, că eşti în casă la oameni,
ăla a mai boscorodit un pic şi-a plecat cu scaunul. nu de tot, da’ o vreme lungă, de credeam că nu-l mai
aduce, aşa, de-al dracu
, ori
poate, mai ştii, dacă nu-i dă firma prelungitor, în schimb îi dă ferăstrău
electric, o găsi el o priză să-mi lase scaunul olog, deja puneam departe o
bucată din credit ca să plătesc răscumpărarea, şi asta fără să anunţ poliţia,
că poate-mi cer şi ăia şpagă.
cînd colo, a
venit înapoi cu scaunul. neah, nu era stoolnapper. era doar un puşti plictisit
şi sictirit. şi nu sesiza ce nerv optic inflamat aveam eu din cauză de pierdere
ip. sau i se rupea. mă rog. nu-l plăteşte firma să-i stea neruptă. dacă nici
prelungitor nu-i dă, săracul!

 

aşa că n-am
sesizat decît prea tîrziu, după ce-au plecat, că n-au dat jos nici un fir. au
pus noul fir peste alealalte vechi. căci în doi ani de zile de cînd am net pe
rds au venit de vreo trei sau patru ori şi-au tras de-a lungul pereţilor vreo
trei sau patru seturi de căblăroaie. acum arată ca laba lui king kong
agăţîndu-se de apartamentul meu. pe dinăuntru.

iar eu am fibră
optică. undeva pe stradă. mi-e dor de modemul meu, pe care mi l-au luat
samavolnic o dată cu ip-ul. cîteodată mă surprind uitîndu-mă din reflex la
roloboxul de lîngă uşă, şi el nu mai e acolo să clipească vesel din luminiţe –
care luminiţe niciodată în viaţa vieţilor lor n-au stat nesmintit aprinse, era
modemul meu precum casetofoanele alea cu orgă de lumini din care se auzea numai
iahabibi acu’ vreo 15-16 ani.
şi-acum s-a
dus… mă uit la roloboxul ăla trist şi părăsit, care nu mai slujeşte decît ca
treaptă pentru motan în zboru-i avîntat spre televizor, şi mă gîndesc că toată
tinereţea am urît orgile alea de lumini, şi-acum mă vait că nu mai am una.
cănuţă-om-sucit, deh!
 
p.s. ia cineva
multiminerale şi multivitamine de la cosmopharm
? să ridice mîna-n sus cine ştie a ce miros. adică se
deşurubează capacul şi se bagă nasul în cutie. şi mirosul ăla e precum cel
de… de… hai, care ai memorie olfactivă
?

pantofi. de cumparat

"Ah, uite cum vin! Fenomenal! Uite ce incheietura
frumoasa imi fac! Si ce picioare lungi si sexy pare ca am… Doamne, nu se
poate, trebuie sa fie ai mei! Azi! Acum!!! Ce bine se vor potrivi la rochita
aceea pe care o tot tin ascunsa in sifonier… Ce vad in magazinul de
alaturi??? Hm, vad cumva un ceas cu bratara metalica lata si cadran incrustat
cu diamante? Sa ma apropii, pare aproape ireal. Oh, da!!! Este pe cat se poate
de real si de superb! Ce bijuterie! Vai, au acelasi model si in nunante de
auriu cu maron!!! Lesin! Trebuie sa fie al meu, acasa il asteapta o minunata
pereche de pantofi "poleiti", cu cristale Swarovski, o sa ma
invidieze toata lumea sambata noapte, in club!"

 
 

pe cuvînt că nu-i de pe prompterul apucatelor de la
concursuri tv şi teleshoppinguri. e un text semnat de o madamă pe nume simona barlateanu (habar n-am, poate o
cheamă bărlăţeanu, poate bârlăţeanu, poate şimona, mai ştii
?) în cea mai genială, academică, de bun-gust
şi educativă revistă pentru muieret de pe net. stiletto. revistă de pe net. şi
muieret de pe net. mai precis, intangibil de genială, săţios intelectuală,
rafinată ca o canapea cu strasuri şi suficientă ca o bibliotecă de cărţi de
joc.

ori poate nu e
asta cea mai, de unde să ştiu eu
? e cea mai din ce cunosc eu. mai contează?
textul de mai sus
parcă-i de la shopahoolicii anonimi. mîndra care l-a semnat parcă-i bătută
numai în cap de trei ori pe zi şi la gustări. şi la ceai. şi, culmea tupeului,
mai şi continuă
:

 
 

“Ei bine, nu cred ca este cu putinta sa nu te recunosti
in astfel de ganduri. Aceasta "arta" a vestimentatiei farmeca,
deopotriva, si femeile si barbatii.”

 
 

să ridice mîna-n
sus cîte muieri care citesc textul ăsta nu se regăsesc în astfel de gînduri. în
aceste gînduri specifice, vreau să zic. după aia să lase mîna jos şi s-o ridice
cine consideră frichineala aia
patologică ‘artă a vestimentaţiei’.

 

oricum, tot textul şimonei respectă nesmintit o regulă: virgulă între subiect şi predicat. cu doar cîteva
sminteli, o mai respectă şi pe cea a neacordării.

dar nici o
mirare. pe pagina-ntîi a luminosului sait e un test rapid
: cum preferi sa iti petreci timpul liber?
cu răspunsuri la alegere:

– la un cocteil, alaturi de prietene

– urmarind un film bun

– dansand toata noaptea, intr-un club

– in pat, cu iubitul

şi-atit. pe canapea cu o carte bună nu se află printre
opţiuni. probabil nu se pupă cu gîfîielile umede ‘acum! acum!! acum!!!’ din
faţa vitrinei cu pantofi (mi s-au părut mie cam aburite/îmbăloşate unele
vitrine, da’ am pus-o pe seama
smogului).
 
na, să vă-nvăţaţi
minte
:

‘A purta ceva scump, de marca, a avea un look glamorous si o
coafura indrazneata, echivaleaza, astazi, cu respectul de sine.’

(virgula dintre subiecte şi predicat este, cum spuneam, a
şimonei)
după punct, continuă de parcă toate astea ar avea ceva în
comun şi-ar fi logic să stea în acelaşi paragraf, una-n continuarea alteia: ‘Cu cat esti mai "in trend", cu
atat esti mai "cool".’ aş întreba-o ce-are culu’/trendu’ cu lucul glamoros cu scumpetea/marca şi cu,
desigur, respectul de sine, dar teamă mi-e că s-ar uita la mine ca beată, ori
poate ca în faţa unei vitrine cu pantofi, şi n-ar şti decît să gîfîie.

şi desigur,
de-si-gur, DE-SI-GUR, revista aceasta tăvălită în bale – dar ştearsă pe la gură
cu batistă de mătase lila cu monogramă ŞI cristale swarovski – promovează şi o
nelipsită sintagmă-brand: femeia stiletto! nene…

 

‘pentru femeile Stiletto, shopping-ul este o atitudine!’

 
mi se pare corect. nimic altceva nu i se poate potrivi
muierii stiletto. absolut nimic în afară de paisprezece sacoşe din hîrtie
glossy cu logo-uri aurite şi cu mînere din şnuruleţe împletite. şi-o vitrină
îmbăloşată.

77

mă cheamă tanti de la brd la brd la cinci jumate după-amiază să-mi iau creditul.
la şapte fără un sfert am plecat cum m-am dus. nu doar că nu era
‘setat
creditul’, dar mamzela cu care astalaltă se tot conversa misterios nu
reuşea să calculeze şi pace. îi ieşea, vorba bancului, cu zecimale. azi
m-am lămurit că nu pot să iau cîţi bani era vorba să iau, fin’că
tantile alea SCAD din ce bani iau eu în mînă deducerea, aia forfetara,
morţii şi răniţii şi daţii dispăruţi. adică uite-aşa, ce dacă scrie la
tine, şi-n contracte, şi-n fişa fiscală, şi-n adeverinţa de salariu,
şi-n declaraţia de impozit că iei atîţia bani. nu. noi vrem să iei doar
jumate.
mă rog, e plin netul de ţîpurituri pe tema băncilor, deja plictisim lumea.
 
azi mai devreme, mergeam cătinel spre casă cînd un nene trîntit pe
marginea drumului, valid, din cîte se putea vedea, şi nu chiar hodorog,
întinde mîna şi cere de pomană.
nu pot, dom’le, să-ţi dau, am la mine doar 77 de bancnote de un milion, n-am de unde.

 

cind voi implini 65 de ani voi ‘tulbura proprietatea’ realitatii tv

televiziunea de ştiri inteligent formulate, realitatea, persistă
în iniţiativa ei cea mai de seamă, trasul telespectatorilor de mînecă
să-şi dea cu părerea despre diverse chestiuni la fel de inteligent
formulate şi cu răspunsul autoconţinut.
pe ordinea de zi: este normal ca două femei, de 86 şi 66 de ani,
să facă puşcărie pentru că n-au avut bani să-şi plătească o amendă?
 
da! este foarte normal. asta e legea şi nu sîntem noi ultimii tîmpiţi care o aplică.
aşa cum la fel de normal este ca după verdict să se ceară – şi să se acorde – graţierea bătrînelor. (am bolduit fraza asta ca să nu mă trezesc cu comentarii inteligent-ţîfnoase care să-mi spună exact asta)
dar să-ţi pui mîinile-n şold şi să cîrîi că de ce le bagă pe alea
la puşcărie, amărîtele de ele, că uite ce bătrîne sînt, în loc să bage
mafioţi în floarea vîrstei, asta ar fi de tot rîsul de mi-ar zice-o
vecinul hidrocefal, dar mi-o zice televiziunea de ştiri, şi nu mai e de
rîs.
şi dacă muieretul octo/sexagenar omora pe cineva? în ce dracului
de ţară se prescrie pedeapsa dacă acuzatul a trecut de 65 de ani?
 
şi imediat după asta, aceeaşi televiziune, cu gura pînă la urechi: băi lumeeee! sînt pe locul doi în topul_emisiunilor informative! ieeeee!
adică, nu? nu-i normal singura televiziune specializată în ştiri
din ţara asta să iasă pe locul al doilea în clasamentul de profil?
pardon, nu normal! nu-i… victorios?