potriveli

nu postez d-astea de obicei (fiindcă postează alţii înaintea mea, şi
nu mai are nici un haz), dar prea s-a nimerit să le-arăt fix anii pe
care-i am…


You Are 31 Years Old


31


Under 12: You are a kid at heart. You still have an optimistic life view – and you look at the world with awe.

13-19: You are a teenager at heart. You question authority and are still trying to find your place in this world.

20-29: You are a twentysomething at heart. You feel excited about what’s to come… love, work, and new experiences.

30-39: You are a thirtysomething at heart. You’ve had a taste of success and true love, but you want more!

40+: You are a mature adult. You’ve been through most of the ups and downs of life already. Now you get to sit back and relax.

What Age Do You Act?

„nu-ti plac copiii?”

şi aşa mi-am adus aminte de altă chestie (nici o legătură cu baba nebună):
mini-sceneta aia stupidă,
– Ai copii? – Nu. – Nu-ţi plac copiii??!

ce-are una cu alta?
nici volvo n-am! şi, zău…

plus că întrebarea în sine mi se pare proastă şi ipocrită.

cuuuum?… nu-ţi plac copiii???…

măi femeie / vere / cumnate / şefule / doamnă contabil sau cine-oi
mai fi fiind tu cea/cel care se uită chiorîş la mine în acest moment!

nu-mi plac / nu-mi displac copiii în general, aşa cum nu-mi plac /
nu-mi displac maturii între 30 şi 39 de ani, românii, francezii (mă
rog, francezii… poate nu-i cel mai bun exemplu…), afganii,
purtătorii de pantofi numărul 42,5.

îmi pare rău. nu pot să-mi placă sau displacă decît
individualităţile. quadrantul de nord-vest, compania a şasea şi grupa
mică nu intră în vederile mele.

baba nebuna returns!

să-ţi fie ruşine, mamă! auzi ce zice sfînta doamnă iliescu: că în
tinereţele ei, pe vremea lu’ nea nicu, n-avea nici o problemă de
sănătate şi ar fi putut face copii cît de-o echipă de fotbal, dar n-a
vrut! că erau vremuri grele! cum să aduci pe lume un copil în aşa
vremuri grele, rele şi urîte?
să-ţi fie ruşine, mamă, că n-ai avut atîta responsabilitate faţă de mine şi m-ai
adus pe lume în vremurile alea!
şi tuturor mamelor voastre, băi, care sînteţi mai vechi de 15-16 ani! aşa!

acum ne-am liniştit. e bine, miracole există, medicina a triumfat.
baba nebună a făcut o fetiţă – a făcut ea două, da’ ce contează că una
a dat colţul? fetiţa trăieşte – ei, că are probleme de sănătate pentru
care tot ministerul de resort a zis că se mobilizează… asta e, nu
poţi să le ai pe toate. muierea e teafără şi cu gura mare – că, aflăm
mai nou, o să aibă femeie care s-o ajute la îngrijit copilul, nici asta
nu-i mai mult decît un amănunt.

nici măcar femeile care alăptează în salon la maternitatea giuleşti şi care sînt
gonite cu măturile înainte de-a termina, ‘hai, hai, că vine doamna iliescu! hai de-aici!’, nici ele nu prea contează.

da’ poate contează toţi nenorociţii de ştirişti care-i ling în cur şi-n
coaie pe baba nebună şi pe doctorul smintit la fiecare jurnal.
dimpreună cu cine le comandă chestiile astea.

babe, moşi şi moaşe

Stimatul domn doctor Bogdan Marinescu (care – dar rămîne între noi –
a fost doctorul responsabil de mama cînd era gravidă cu mine, deşi
propriu-zis pe mama a moşit-o un negru… sau trebuie să spun
‘afro-romanian’?)… stimatul domn doctor Bogdan Marinescu, cel care a
însămînţat-o pe baba nebună cu păr lung şi breton (e o expresie, ştiu
că n-are breton), a zis la conferinţa de presă post-natală: ‘Am
fost întrebat dacă înainte de toate astea doamnei Iliescu i s-a făcut
un exemen psihiatric… Reţineţi, nu psihologic, psihiatric! V-a creat
vreun moment impresia doamna Iliescu că ar avea nevoie de un astfel de
examen?’

Răspuns: DA!
Întrebarea despre examenul de conştiinţă pe care ar fi trebuit să-l dea
stimatul domn doctor nici nu mai e de pus, că are răspunsul la vedere.

O armată
de 30 de doctori a moşit o nebună cu un cocofix. Dar, cînd a fost să
trimită în străinătate actele pentru copilul ăla bolnav de thalasemie,
doctorimea română a tîndălit-o pînă dincolo de limita suportabilului.
şi, pînă la urmă, au trimis actele… cu un autocar! şi au scris pe
plic ‘pentru doctorul cutare’… ATÎT. precum copiii care trimit
plicuri pe care scriu ‘pentru moş crăciun. polul nord’. evident că
plicul n-a ajuns la
doctorul cutare, prima pe stînga cum intri în italia. pînă cînd,
exasperat, italianul a zis: ‘bine, domnilor, măcar trimiteţi-mi un fax,
să rezolv problema băiatului, şi pe urmă o să mă duc eu să-mi caut
plicul pe unde o fi’.

asta e.

libido malnutrit cu supradoză de stres. 

tot uitate

era obvios că o să uit ceva foarte important:
Jules Verne, săru’ mîna, puck! paganelii! phileasfoggii!
passepartoutii! herctorservadacii!
copiiicăpitanuluigrantvolumeleunuşidoi! (păi, nu m-am apucat şi eu să
scriu ca el? nu ne-am apucat toţi?)

Călător printre stele – Jack London (aia să fi fost prima carte sf pe care am
citit-o? dar oare aşa se chema?)

Pero Catastrofă!!! – hihi! primul puşti în cosmos…

şi Căpitanul Fracasse, cu teatrul ambulant…
dacă-mi spune cineva cum îl chema pe autor… dar fără să caute pe net!
(painkiller o să presupună urgent că dacă-mi spune îi dau o bere)

(cartea asta şi piesele de teatru la care mă ducea mama au fost
singurele mele legături cu teatrul. caragialele de-atunci,
titanicvalsul de-atunci, gin – cu clody berthola ţipînd ‘căcat! căcat!
căcat!’… că pierdea, nu de alta…
după revoluţie mi s-a acrit repede de teatru. sorry, trei nebuni pe
trei butoaie nu-s de mine. ca şi trilogia lu’ peşte, cu greaca veche
care suna altfel la fiecare reprezentaţie.)
că mama mă ducea la teatru, nene, nu la circ…
…acum, fiecare cu mama lui! ăla care l-a omorît pe dimebag, fostul
chitarist de la pantera… era un căcat de puşti de 25 de ani. cînd
mamă-sa a aflat că l-a împuşcat pe muzician, a zis stupefiată: ‘vaai,
dar eu i-am cumpărat pistolul ăla…’ ‘anul trecut, cînd a venit în
permisie din armată, eram aşa de mîndră de el şi de felul cum îşi
pusese ordine în viaţă, încît i-am cumpărat un pistol…’
că doar… nu?…

şi Tăunul… (Voinich? cum îl chema pe autorul ăla?)

Bruta! am şi-acum în ochi o imagine sumbră, un colţ de celulă rece, întunecată,
şi bruta – ghemuită, cu genunchii la gură, îndopată cu spaimă.

mi-au picat în mîini şi cărţi cu adevărat ciudate, cum au fost
Insulele lui Corneliu Leu. mare lucru chiar n-am înţeles din ea, dar
mi-a dat o stare absolut… de neuitat (ok, am vrut să scriu
‘indimenticabilă’, şi m-am temut că o să mă acuzaţi de snobism. dar, la
naiba, fiecare îşi are neologismele lui mai rare, pe care le foloseşte
curent, fără nici o intenţie dubioasă, chit că multe altele nu ştie. o
să fac cîndva o listă şi cu astea.) oricum, viaţa lacustră era cu
adevărat o noutate pentru mine în vremurile alea. cum naiba casă pe ape?
 
poveştile lui E.T.A. Hoffman! – oh, Serpentina! şi halatul cu imprimeu
strălucitor, şi papagalul… cu imprimeu strălucitor! (da, ştiu,
papagalul era viu şi-avea imprimeu de la mă-sa, dar, ce vreţi, dacă eu
aşa îl vedeam!)
spărgatorul de nuci şi împărăţia din mîneca hainei ascunse-n şifonier!

(mi-am amintit că-n tabăra aia de la Navodari, despre care tocmai am vorbit, m-am
"îndrăgostit" prima dată.
o chema Raluca. n-aveam aer fără ea!)

da, Mido, muc-cel-mic! am citit cartea cu muc-cel-mic! şi cu baba
care-şi ţinea pisicile încălţate în coji de nucă să nu alunece pe
podeaua din sticlă! (detaliul cu podeaua din sticlă acum, în secunda
asta mi l-am amintit! parcă am găsit cheia de la sertarul ăla încuiat
de-o viaţă, în care nu-ţi dau voie ai tăi să umbli!) şi cu toate
poveştile
alea orientale superbe!

da, uvoii,
Toate pînzele sus! – şi nu mai ţin minte dacă-ntîi am citit cartea sau
întîi am văzut serialul ăla minunat… e drept, cu besoiu, pe care nu
l-am prea înghiţit niciodată, în schimb mă topeam după Ismail… şi
după clondiristul de Martin Strickland, şi
după Gheorghe Visu (insul ăsta mi-a plăcut întotdeauna, şi, ruşine mie,
nu mai ştiu cum îl chema pe personajul lui din Toate pînzele…) sictir pezevenghi papagal!!

nu, n-am citit De veghe în lanul de secară.
alea-s cărţile lor. eu cu cărţile mele.

(n-am citit-o că n-am avut-o niciodată, nu din motivul de mai sus. din motivul
de mai sus nu-mi pare aşa de rău că n-am citit-o)

nu, nici peter pan. dar am văzut Hook, sic! de şase ori. cel mai recent, de sărbătorile
astea de iarnă.

şi Gulliver, evident! în cartea aia cît mine de mare! ca şi Harap
Alb, că erau în aceeaşi colecţie (şi poveştile cu şahul tot aşa erau). cărţile
frumoase mergeau împreună.
ca întotdeauna.

a, dar staţi să vedeţi cînd am vrut să mă mîndresc printre şorţuleţele din clasa
mea că citesc eseuri de Emerson, băi!
canci! nada!
de cîteva ori am citit… aceleaşi trei pagini, pînă am dat-o naibii,
că nu mergea figura. culmea e că înţelegeam (sau îmi părea că înţeleg),
că doar era aşa de inteligibil-sfătos nenea acela… dar PREA NU
SE-NTÎMPLA NIMIC, zău!
(aşa am păţit muuult mai tîrziu, cînd m-au forţat, la etică, să citesc
Etica nicomahică, a lui Aristotel. doamne, iisuse şi toţi sfinţii, în
ce hal m-a putut plictisi! cum naiba poate să nu se înt��mple
nimic-nimicuţa într-o carte despre luptă, confruntare şi război???)

da’ şi cînd am dat iama în cărţile de război… nimic nu mi-a mai stat în cale!
armele-lui-krupp – marea-conflagraţie-a-secolului-XX (asta era o
enciclopedie cît scaunul meu de la birou) – arde-parisul! – …aia cu
deşertul, nu mai ştiu cum o chema (dar sigur era cu Rommel, căci cu
cine putea să fie?) – la-sud-de-capul-java – unde-se-avîntă-vulturii…
şi alea istorico-politice, suez-50-de-secole-de-istorie –
chicago-sub-teroare (despre Al Capone), nici un sfert nu pricepeam din
ele, dar ce miştoace erau!
şi poliţiestele… din astea pricepeam mai mult, măi!
…ăăă… şi m-am întors din vacanţăăăă… undeva prin şcoala generală,
nu mă-ntrebaţi şi care clasă anume, că-i peste puterile mele. şi
profesoara ne pune să citim tema pentru vacanţă: lista cu cărţi citite
şi rezumatele lor, aşa, de verificare. eu, cu toată convingerea din
lume, cu mîndria zbătîndu-mi-se-n piept, încep: şoimul maltez –
tralala, aşa şi-aşa… ce le pasă damelor – tra-la-la…
ups!
(nu, că pe vremea aia, slavă domnului, încă NU EXISTA ups! nici oops,
desigur. – dar despre ce nu exista pe-atunci şi ce nu mai există acum,
altădată…)
mă credeţi că în toată copilăria-şi-puştilăria mea n-am reuşit să
citesc în întregime nici o carte de Sadoveanu? (în afară de aia cu
şahul, evident) asta e. nici măcar o nuvelă. mă plictisea îngrozitor.
şi moldovenii ăia ai lui, toţi se mocăiau îngrozitor, parcă erau
ardeleni, zău!

şi ce dezamăgire am avut mai acum vreun an, cînd un
scriitor/traducător mi-a explicat că sărmanul Peter Cheyney (l-oi fi
scris corect?) n-avea nici un haz în engleza lui de baştină. şi nici
măcar porcos nu era… norocul a fost că damele au avut un traducător
genial! eh… sic transit…)

acum citesc recenzii la cărţi pe care nu le citesc.

cu ajutor de la alţii

 mă supăr rrrău! iar trebuie să-mi amintească alţii!

da, oameni buni, am uitat de Căluţul cocoşat! ce ilustraţii putea să
aibă cartea aia! cum m-am chinuit un an de zile să desenez şi eu un cal
aşa frumos şi-aşa zburător, am încercat pînă şi să-l copiez pe foiţă
(vă mai amintiţi "foiţele"?). numai că talentul meu la desen mă
împiedică pînă şi să conturez un cub. unul simplu.

şi Fram, ursul polar!! (TOT cărţoi cît casa, în serie cu Gulliver şi
poveştile şahului şi…) cartea asta mi-a întristat copilăria aproape
la fel de mult ca nenorocitul ăla de Pui al lui brătescu-voineşti sau
greieraşul otiliei cazimir (pe femeia aia aş fi strîns-o de gîtiţă. şi
pe voineşti l-aş fi prăjit la foc mic, înfipt în furculiţă).

Doi cocoşi aventuroşi – Nistor cel cu pinteni galbeni şi Trifon cel
porumbac!!! da, evident! cocoşul ăla împestriţat ca un dalmaţian! şi
cum s-a luat el la bătaie cu cocoşu’ de tablă din vîrful casei…

oh…

nu mai vreau la serviciu. gata. nu mai vreau sa muncesc. gata! ajunge!