Băi copii…

…eu înţeleg (inclusiv din exiperienţa mea) că-i greu cu maturizarea afectivă – mai ales cînd ai apucat s-ajungi pe la 35-40…50 de ani (sic!) -, dar faptul de a tot insista sa intri pe bloguri anonime comentate de anonimi şi să arunci diverse nume proprii e mai mult decît imaturitate intelectuală şi afectivă, e nesimţire pură şi simplă. Dacă n-aţi observat, ăştia la care mă refer, vă mai zic o dată. Dacă aţi observat, da’ vă faceţi că nu, tot vă mai zic o dată: la mine în blog, cine vrea să-şi dea numele, prenumele, iniţiala tatălui şi cnp-ul, n-are decît să şi le dea. Cine vrea să semneze cu un nickname, n-are decît să semneze cu un nickname şi nimeni altcineva, dar nimeni altcineva, insist, nimeni altcineva care încearcă să ia de ceafă nickname-ul cuiva de aici şi să dea cu el de pereţi ca să scuture numele real NU va fi tolerat. În blogul meu tolerez multe, dar intratul cu bocancii în intimitatea altora, nu. Speram c-a fost clar încă de cînd am spus că nu-mi place de ăia care intră pe un blog şi ciufulesc proprietarul că n-a scris despre nu ştiu ce subiect sau că a scris despre altul. Nu era logic că dreptul la acest soi de decizii include şi dreptul de a te afişa sau nu pe internet? Îi trebuie cuiva şcoală separată ca să priceapă asta?

(Ce zici, „gheorghe dracu”? Ţie îţi trebuie? Lasă, nu te osteni. Pot să deduc răspunsul.)

Iată ce pot face două mîini dibace :)

Acu’, că ne-am troscăit destul pe virtualelea, să ne relaxăm. 🙂

Mi-a trimis cineva via e-mail un soi de leapşă – cică să-i arăt cît de repede dau din taste, folosind testul de-aici: http://romanian-speedtest.10-fast-fingers.com.

Iaca:

speedtest1

Pasez leapşa asta cui o vrea s-o ia. 🙂

.

De ce nu rezistă satrapii pe internet

Deci un domn, un domn veritabil, Dănuţ Ungureanu, preşedintele unei societăţi nou-înfiinţate, căreia-i doresc baftă şi să prospere, dă un interviu aici. Trebuie precizat că înaintea acestui interviu membrii fondatori ai societăţii creaseră aproape o campanie de teasing şi că prin urmare orizontul de aşteptare al celor interesaţi era consistent.

Interviul a fost dezamăgitor, pentru mine şi pentru alţii dintre cei care căscau gura la orizontul sus-amintit. Nu din vreun alt motiv decît cel că a fost prea, mult prea subţire. Ca la Doi Mai cînd ţipă cineva „uite-o navă!” şi tu mijeşti ochii şi vezi în zare, departe-departe, ceva ce-ar putea fi un catarg, deşi ar putea să fie şi-un fir de nor sau doar o părere.

În consecinţă, mi-am exprimat dezamăgirea într-un comentariu banal pe blogul domnului Mircea Pricăjan, unul dintre cei care au semnalat interviul.

Puah! Văleu! Frăţioare! Lumeee!

Ce-a urmat puteţi citi acolo. În două vorbe, un alt domn, nu chiar aşa de domn, Sorin Camner, care este nici mai mult, nici mai puţin decît P.R.-ul societăţii nou-înfiinţate, îmi sare în cap aşa, cu mare detentă: „Da’ dumneavoastra ce reusiti sa spuneti, ca nici macar numele n-aveti sublimul curaj da a vi-l dezvalui?

Sorin Camner – PR al SRSFF„.

Adică e mai mult lungă decît verde, clar.

A urmat o hîrîială lungă şi stupidă, pe care nu v-o povestesc că n-are sens, mai ales că a semănat pe alocuri cu Două loturi, a lui Caragiale, dar din care am înţeles (cu greu, cu multe slalomuri printre multe virgule) că dacă ar fi după vrerea domnului Camner, care (a ţinut dumnealui să precizeze) lucrează de 17 ani într-o mare companie şi tot acolo a făcut şi nişte studii şi tot acolo a învăţat şi să se poarte… pe net, dacă ar fi deci după vrerea domnului Camner toată lumea ar fi obligată să-şi declare numele, prenumele şi CV-ul ori de cîte ori îşi exprimă o părere pe internet. Adio, bloguri personale cu nickname!

Am să trec fluturînd peste faptul că domnul Camner s-a băgat în ciorba mea paşnică, deşi nici măcar nu era trecut în meniu, şi că a-nceput să arunce cu tacîmurile în toate părţile, după care s-a apucat să bată obrazul altora în chestiunea bunelor maniere şi-a bunului simţ (straniu, pe cinstea mea!), am să trec deci peste astea şi-am să-mi amintesc doar de ce-mi place mie internetul.

Îmi place pentru că pe internet, spre deosebire de diferite firme, societăţi şi concerne, nu pot exista satrapi. Nu pot, pur şi simplu. Se dizolvă. Satrapul trebuie să se sprijine pe materie, fiindcă doar asupra materiei are putere.

Desigur, dacă pun acum o virgulă între subiect şi predicat şi-apoi găsesc pe net un comentariu, „Vidal ăla, să mor io, e grămadă, pune virgulă între subiect şi predicat” semnat „omida verde-n dungi„, cu siguranţă că nedeclinarea identităţii omizii nu va diminua cu nimic realitatea că am pus o virgulă între subiect şi predicat. La fel, dacă la o însemnare de trei mii de semne la care s-au adunat o sută de comentarii aprinse intră un bou care se semnează cu numele şi prenumele real, dar îmi scrie doar „Îmi place saitul tău, hai să facem schimb de linkuri, uite linkul meu: boulnesimtit.idiotpress.com„, cu siguranţă că mă voi pişa graţios pe informaţia privitoare la identitatea lui, preferîndu-i pe comentatorii anonimi cu care am dialogat lucruri interesante.

Dar toate astea-s vax în ţara imaginară a satrapilor. Acolo trebuie să-ţi declini identitatea musai. Desigur, musai doar în cazul în care cîrteşti cît de puţin.

Leapşa pe poftite

Mack, fii antenă, am dat-o dreak de muncă, şi-aşa nu se mai termina, ca să salivez pe leapşa asta de la tine.

Va să zică, la ce-mi ling eu degetele:

– ciorbă de legume cu borş şi leuştean, de mîncat oricînd, şi supă de roşii cu tăieţei şi trei tone de pătrunjel, de mîncat vara direct din frigider; aşijderea gazpacho.

– peşti, peştoi şi peştişori, caracatiţe, sepii şi calamari, rechini şi ţipari, creveţi, scoici şi alge, raci şi cam tot ce mai respiră prin apă; languste n-am avut ocazia, meduze n-am încercat; cui are răbdare îi recomand zărganul mîncat pe-nseratelea, că are şira fosforescentă; la nepricepuţi, o recomandare: întoarceţi vulpea de mare şi pe partea ailaltă, ca mai are o tură de carne şi pe sub cartilagii; calcanul e îngeresc, hamsia cu mămăligă e apă în deşert, conserva de sardine n-o dau pe nici un ton cu plumb, pardon, cu porumb.

– linte şi năut cu combinaţii de turmeric, molotru, chimen, chimion, curcuma, piper, ghimbir şi usturoi (că astea două merg ca popa şi dascălu’), sumac sau zatar, verdeţuri din balcon; linte sau năut sub formă de supă cu harissa, ruta, lămîie (lablabi sau bissara), spanac, orez, fasole mung; năut mai des, ivindu-se el şi sub formă de hummus sau pate (fără tahini), şi gratinat cu mozzarella, şi sălăţit cu ardeiceapăoţetşiulei, şi pîrlit în chip de falafel (la cuptor, sacrilegiu!) cu sau fără sos de tahini (tarator) sau de kefir condimentat sau shug.

– orez basmati şi sălbatic prăjit cu oleacă de ceapă, seminţe de chimen, un praf de scorţişoară şi multă curcuma. Atît.

– păsăret şi organe de păsăret, cu combinaţii de ardei tăvăliţi prin uleiul încins, fulgi de roşii deshidratate, capere, ceapă, usturoişighimbir, garam masala, coriandru şi isop, zeamă de tamarind, iaurt sau kefir, vin de care-o fi, anason stelat-cu-ghimbir-cu-scorţişoară-şi-cu-zahăr-brun; curcan cu răbdare (adică ăla care stă toată noaptea la marinat în iaurt cu miere, muştar, măghiran şi-aşa mai departe şi-a doua zi mai stă două ore jumate la cuptor, ca să-ţi iasă pofta şi pe nas). A nuuuuu se uita puiu’ în pungă la cuptor, uns în prealabil cu ulei şi dat cu condimente. Nu în ultimul rînd, pollo alla romana, care tre’ să zacă-n cratiţă fo oră jumate pe puţin pînă se topeşte şi mama ardeiului şi-a cepei şi-a usturoiului şi-a măghiranului şi-a vinului alb şi-a uleiului de măsline.

– varză nouă sau murată, fiartă în borş sau coaptă la cuptor, cu cimbru, de preferat fără cărnet, la orice oră din zi şi din noapte, trei porţii la mesele principale plus două gustări. 🙂

– conopidă fiartă la aburi; goală. Fie, cu oleacă de unt. Şi mărar. Şi-un fir de parmezan.

– primăvăreli – adică mîncare de urzici!!! şi leurdă proaspătă!!! acuşica, acuşica… e martie deja!

– sparanghel. Nu contează cu ce.

– seitan făcut cu trudă şi pîrlit în wok cu legume.

– fasole mung pusă la încolţit, spălată şi căutată-n coarne vreo patru zile, pe urmă separate încolţelile, amestecate – dar nu musai – cu muguri de bambus, condimentate, oţetite, uleite şi halite.

– sarmale mari şi mici, în foi de varză sau de viţă, cu sau fără iaurt, cu carne sau de post.

– fasole bătută şi încoronată cu ceapă prăjită, salată de boeuf făăăăără carne, pliz.

– dorayaki cu miere, negrese, brînză dulce coaptă la cuptor cu zahăr şi vişine sau coacăze uscate – de unde se poate deriva un fel de pască fără aluat de mănînci şi plîngi.

– migdale, caju, fistic – crude

– smîntîna dulce Dorna 32% grăsime, după ce se transformă în pana cota sau în îngheţată sau în tort diplomat cu fructe sau în cremă de vanilie peste blatul de negrese şi sub jumătăţi de vişine decongelate.

– platou de lăptoase tari (caşcaval de trei feluri, brînză cu mucegai, caş vechi, gouda cu paprika, moretum – dacă nu mi-a fost lene să fac) cu salată de crudităţi.

– lăptoase moi sub formă de iaurt (după două săptămîni de stat în frigider e numai bun), kefir, lebneh din kefir (pe lipie).

– la capitolul sosuri, de netrecut cu vederea floşcotina (rar, rarissim, că roşiile şi ardeii nu vor să se coacă şi să se despieliţeze singure), tzatziki şi pesto (numai cu busuioc de pe balcon şi cu seminţe de pin, nu cu nuci sau seminţe de floarea-soarelui, terminaţi!)

– salată verde-verde cu salată verde-roşie, netedă sau creaţă, rotundă sau lunguiaţă, eventual cu andive, eventual cu ridichi, eventual cu castravete verde.

– chifle din făină de in.

– farinata cu ce se nimereşte – rozmarin sau salvie sau alte ierburi, cu brînză de burduf şi măsline.

– zacuscă, vinete în ulei, ghiveci în ulei (da, ăla de pe vremuri, la borcane de trei litre, la Alimentara).

tocăniţa de ardei à-la-mama-lu’-mack; da’ n-am oală mai mare de zece litri. 😦

(numai pentru cunoscători: mangalene.)

.