Diamantele, moartea mea! vericule.

Dom’le, dacă mă pocneşte vreodată o moştenire sau un cîştig la loto de-un milion de dolari, două, nouă, nouăşpe, aşa ceva, sper să nu mă pocnească şi fo nebunie d-asta de om bogat care-a căpiat. Deci, soartă, aibi milă de mine, cucoană, şi nu mă prosti într-atît încît să-ncep să-mi cumpăr lucruri fine de oameni cu mulţi bani.

(pauză de dat cu capu’ de pereţi)

Aşa.

Ca de pildă, de la De Beers, tăticii căutatului şi tăiatului de diamante, un superb şi rafinat şi util şi tare-n limbi ceas cu time zone. Şi cu diamante, se-nţelege:

w-five-time-zone-watch

Ca să nu murim toţi proşti, vă zic că-i aproape cît palma de mare.

L-am văzut în treacăt pe Viasat History, era despre diamante – eu nu suport diamantele, pentru mine-s kitsch în groasa majoritate a cazurilor -, da’ cînd să fug mi-a-ngheţat mîna pe telecomandă că tocmai arătau cu zîmbete pînă la urechi o superbă brăţară pentru bărbaţi, avea paişpe mii de carate, era lată cît un cur de secretară comunistă şi cîntărea cît posesoarea curului de secretară comunistă.

Ah, şi nu mă stîrniţi cu crucile! Cruce de atîrnat de gîtiţă, vere, un chintal de cruce bătută cu diamante, să moară musulmanu’ de invidie, să crape rînza-n buddhist şi nădragii pe ovrei, cruce, tată, mare de ziceai c-o luaseră de la capu’ mortului, şi mai exact o luaseră să n-o fure unii noaptea din ţintirim, că era plină de diamante ca­­_capu’ manelistului de briantină, soro, deci jur că s-ar fi potrivit ca blogul cu netul pe-un tricou de bumbac, deasupra unor blugi cu broderii, frăţicule!

Ah, şi ca să ştim o treabă, la final mi-au bucurat ochii cu un pandantiv: un cap de Gizăs din aur curat bătut cu diamant lîngă diamant, nişte centimetri buni, cu coroană de spini pe frunte şi tot tacîmu’ (cam ca astea de-aici) – jenant, puteau şi ei să-l facă din platină, nişte cărpănoşi, dă-i în mă-sele.

Anunțuri

Vorbe

  • Mi-am aruncat şi eu un ochi pe pdf-ul cu extrase din Strania poveste a lui Benjamin Button scoasă de TKJ Publishing, care, după cîte mi se pare de aici*, e un satelit al Tritonicului, şi m-am calmat brusc. N-o fi Fitzgerald mare instrument de scriitor, da’ domniţa asta, Carmen Tudorache, a şters podelele cu el. L-a tradus cu piciorul stîng, şi ăla îmbrăcat într-o şosetă cu călcîiul găurit. Cu piciorul drept, nespălat de prin liceu, l-a frazat pe româneşte. Slinos.

* văd că Tritonicul a scos de pe sait Benjaminu’,
probabil după scandalul cu copyrightul făcut de Polirom.

  • De la cineva traducător pentru AXN Sci-Fi aflu de două personaje noi – un mahăr, Smithsonian, care are oameni care o să se ocupe de-un vas vechi recuperat de pe fundul oceanului, şi un ins, Forensics, care aparent se pricepe la morţi, pentru că zice despre unii de ce şi cum au murit.
  • De ce s-a retras Elena Băsescu din PD: „pentru ca tatăl meu să nu mai fie acuzat de nepotism”. 🙂
  • Suprarealist: Adrian Păunescu, prin telefon, condamnînd ‘bolşevismul tîrziu’ de la Chişinău…
  • Suprarealist doi: efigia PNŢCD, Ion Diaconescu: „monarhia este o relicvă a istoriei”.

.

S-a terminat

Cînd pronunţ gavial mă văd instantaneu copil de 8-9 ani, cu ochii mari de încîntare, jucîndu-mă cu setul de cartonaşe cu animale. Ficare cartonaş cu animalul lui, cu numele şi o scurtă descriere. Ceva mai minunat nu credeam pe-atunci să existe. Desigur, nu existau pe vremea aia nicăieri în jurul meu enciclopediile şi atlasele pentru copii care se tipăresc astăzi în şaispe milioane de culori şi străluciri. Gavial, pecari, linx, tapir… Era vremea cea mai grozavă cu putinţă, cînd vîrsta mi-era suficient de mică, mintea mi-era suficient de încăpătoare şi sufletul suficient de uşor ca să-mi pot petrece timpul liber cu ce-mi era mai drag. De pildă, înşirînd cartonaşele în jur şi sortîndu-le la infinit, imaginîndu-mi fiinţele acelea fabuloase şi locurile nemaipomenite în care trăiau.

Şi-n ziua de azi, cînd pronunţ gavial sau pecari (dat fiind că vorbele astea mi-au ieşit mai rar în cale şi vechea sinestezie încă se păstrează) am senzaţia că mă strecor, ca-n poveştile lui Hoffman, pe mîneca hainei groase din şifonier şi brusc ajung în partea cealaltă, nu în lumea spărgătorului de nuci, ci pe covorul copilăriei mele, cu cartonaşele întinse în jur, cu nările pline de mirosul amestecat al lipiciului dinspre clasoarele din spate şi-al zambilei din micul ulcior de porţelan din faţă, cu mine crescînd, cu tot universul făcut fărîme şi recompus după voia mea dinaintea ochilor mei, cu „romanul” de călătorii stil Jules Verne, cu Luanda şi Loanda, cu cincisprezece mii de cuvinte şi sintagme adunate pentru dicţionarul marinăresc, cu bulbii de lalele ţinuţi la lumină şi cu bulbii de lalele ţinuţi la întuneric, cu alfabetul runic bun pentru scris bileţele secrete cu condiţia să-l înveţe şi puturoşii ăilalţi trei, cu societatea noastră secretă şi cu piticul imaginar care… în fine…

Am simţit azi o înţepătură în inimă cînd am citit că mai există o sută de gaviali în toată lumea asta mare şi mi-am dat seama – din nou, fiindcă tot încerc să uit – că s-a terminat timpul minunilor tihnite. S-a terminat şi gata.

Lucruri vii

Suculentele mele fac prostii. 🙂

Sempervivum s-a umplut de boboci:

semper-boboci22

Haworthia attenuata, fiind ea attenuata, deci mai timidă, scoate o singură tijă:

haw-cu-tija

Alta, mai moţată, scotea două tije:

haw-boboci1

Care-au crescut ca vrejul lui Jack:

haworthia-inflorita22

Şi s-au umplut de flori:

haworthia-inflorita1