Informaţia e putere – dacă o ai.

Steaua – Lyon, 3-5. O rudă mare microbistă m-a rugat să-i fac rost de înregistrările cu fazele de gol. Am căutat pe YouTube. Am ajuns prea tîrziu, toate „highlight”-urile meciului au fost şterse, cu precizarea că „nu e voie!”.

Acuma, stau şi mă gîndesc. Cu ocazia meciului ăstuia s-au vînturat sume colosale. S-au plătit bilete de intrare. Abonamente la cablu. Publicitate pe stadion. Publicitate la televizor. Drepturi de difuzare. Solde, comisioane, TVA. Firmele implicate şi-au făcut unele altora transferuri din/în conturi, prilej cu care s-au mai rătăcit/dosit/spălat cîţiva euro, ca la orice afacere respectabilă de pe la noi. Sau de-aiurea. Şi totuşi suporterul de rînd n-are voie să revadă cîteva faze care i-au plăcut, l-au impresionat, l-au enervat, l-au făcut să scoată bani din buzunar şi să dea cu căciula-n pămînt. Nu e voie. Sînt banii noştri. Da, bine, şi ai tăi, dar tu nu contezi. De cîte ori şi-n cîte feluri e nevoie să-ţi mai spunem?

(Şi nu credeţi că se altoiesc cam mulţi bani pe aracul ăsta uscăţel care e fotbalul românesc?)

Cum comentam recent şi pe blogul bulgărelui de zăpadă, părerea mea sinceră e că în zilele noastre sintagma „secolul informaţiei” a rămas o iluzie, o vorbă goală, o metaforă care sună frumos din coadă. Informaţia e făcută să pară accesibilă, e făcută să pară a tuturor, e făcută să pară. Cînd ea e, în realitate, accesibilă doar pe felii, pe porţii menite să ne scoată bani din buzunare ca să obţinem şi restul indispensabil – în caz că ştim de existenţa restului. Ailaltă vorbă, aia cu „informaţia e putere„, e, în context, la fel de sforăitoare (adică emitentul dormea profund cînd a emis-o). Pentru că ziua de azi ne arată că puterea e a celui care, indiferent de cunoaşte sau nu informaţia, deţine cheia sertarului în care este ea încuiată. Atîtica.

Chişu-nu-ştiu

Mă uit şi eu din cînd în cînd pe Travel&Living. Undeva într-o piaţă franţuzească vinde zarzavaturi un nene care s-a decis să descopere şi să cultive plante vechi. Nu morcovul portocaliu pe care-l ştim şi care (aflu acum) are nici trei sute de ani vechime, ci morcovul milenar, alburiu la culoare, sau varietatea cu o porţiune de miez de culoare violet. Sau sfecla „roşie” cu interiorul din cercuri concentrice alternative roz-aprins şi albe.

Un jumătate-chinez-jumătate-egiptean (care s-a născut în Noua Zeelandă şi are restaurant în Hanoi) îmi cotrobăie India ca să-mi arate, cu detalii şi exemple, diferenţele dintre bucătăriile punjabi şi rajahstani. Cum se foloseşte de fapt un tandoor. Paişpe feluri de linte gătită în patru sute paişpe feluri. Sărăcime şi maharajahi, cine ce găteşte, cine ce mănîncă şi cum. Şi de ce.

Oameni care trebuie căutaţi. Bucătării care trebuie descoperite. Gusturi de încercat, condimente de disecat, istorii de auzit şi reprodus. Muncă.

Şi iar mi-am amintit de modul lui Dan Chişu de-a face „emisiuni culinare”: aterizez cu echipa de filmare într-o piaţă din Vietnam şi-mi petrec un sfert de zi comunicîndu-le telespectatorilor mei că nu ştiu ce-s creaturile alea legumicole de pe tarabe. „Asta nu ştiu, asta nu ştiu, asta nu ştiu, asta nu ştiu…” Nici nu întreb, că mă jenez, sau dacă întreb şi nu pricep o las moartă. După care mă refugiez într-un fast-food, povestesc ce văd acolo în caserolele de plastic şi scriu pe generic că m-am dus să caut „specificul locului”… Din asta constă jumătate din emisiunea lui Chişu. Mai e un sfert de răsteli la diverşi lucrători de prin bucătării, o cincime de debitat nişte prostii de te duci cu capu-nainte, iar restul reclamă.

Vă jur, nu mai pun gura în viaţa mea pe Stela Artois. Ar trebui să-i fie jenă belgiencei să sponsorizeze de-atîta vreme aşa un nepriceputean cu-aşa o caraghioasă de emisiune.

leapşa pe văitate

Primit leapşă de la Cristina. Iniţial plîns dat cu capu’ de pereţi vrut zis nununununu. P-ormă decis maniere, obraz subţire, sacrificii. Pus mîna scris: Zece amintiri despre toamnă.

1. Sfîrşitul verii. :(((

2. Clasa-ntîi. Febrilitate. Cămăşi de plastic cu pătrăţele alb-albastre şi – victorie – una de pînză.

3. Sfîrşitul verii. :(((

4. Sfîrşitul pepenilor.

5. Serviciu nou (octombrie-noiembrie, gata, dor de ducă). Între timp, renunţat servicii; amintire clasată dosar etichetă „din tinereţe” 🙂

6. Sfîrşitul verii. :(((

7. Ţoale cu mîneci lungi în loc de ţoale cu mîneci scurte, picioare îmbrăcate în loc de picioare goale, umbrelă, umbrelă ruptă, altă umbrelă, o mie de draci.

8. Sfîrşitul verii. :(((

9. Pereţi tot mai reci, nimic în calorifere, pla-pu-măăă!!!

10. Sfîrşitul verii. :(((

Cum ştiţi, leapşă la mine murit, nu dat, vidal scuzat.

Ce-am mai depistat în Doom 2

Să mă-mpuşte cineva cît mai repede, pînă nu termin de citit dicţionarul ăsta. Mai nou am depistat că Blestem 2 dă ca_corectă şi forma muŞchetar. adică de la muşchetă, da?

Chestii tehnice despre mîncarea pentru blănoşi

Pentru că am avut nu cu mult timp în urmă o urîtă revelaţie, urmată de o frumoasă discuţie cu vizitatori ai blogului meu interesaţi de subiect, revin cu concluziile puse-n praftică.

Blănurile din ograda mea au trecut relativ repede peste perioada de tranziţie de la mîncarea uscată pentru pisici-bibelouri de porţelan la carnea crudă pentru pisici vii şi veritabile. În perioada de tranziţie au mîncat plicuri şi conserve. Nu pe ele, ci conţinutul lor. Miamor şi Leonardo în principal. Shezir şi Applaws în plan secund (că nu erau pe gustul lor, nu că n-ar fi bune!).

Dar tranziţia, ca orice tranziţie (exceptînd-o pe aia economică românească), tre’ să se termine, aşa că, de cîteva săptămîni încoace, blănurile se umflă cu carne crudă tocată. Plus cîteva bucăţele pe post de perii de dinţi.

De ce tocată şi nu bucăţită integral.

Un motiv ar fi că pe aia bucăţi încă n-o acceptă decît din cînd în cînd, încă n-au asimilat-o cu noţiunea de mîncare. Deh, pisici crescute după învăţăturile firmelor producătoare de „mîncare”. Motivul principal însă e ăla că mîncarea nu trebuie compusă exclusiv din carne crudă, ci şi din organe şi oase crude şi, neapărat, din suplimente, care trebuie amestecate într-un fel. Or, în carnea tocată se pot amesteca.

Regula de aur a dietei ca să nu se umple blănurile de pietre la rinichi este:

raportul dintre calciu şi fosfor trebuie să fie de 1,3 la 1.

Am depistat un sait de unde pot obţine conţinutul de calciu şi fosfor al diferitelor tipuri de carne (ba chiar pe gramajele pe care i le dau, să nu mai stau să calculez :)).

Ca să nu vă mai încurc cu teoria:

Carnea:

– 1 kg carne de pasăre (găină, curcan, pui – în ordinea asta) sau vită

– 200 g inimă care-a mers pe tot atîtea picioare (deci nu inimă de viţel la carne de pasăre sau invers)

– 100 g ficat cu aceeaşi precizare ca mai sus.

– nişte pipote, dacă tot v-au rămas din tăvile cu inimi.

___

Toate astea se dau prin maşina de tocat şi se pun în frigider pînă se prepară restul.

Pardon, nu chiar toate – se mai păstrează cîteva inimioare sau nişte bucăţele de carne cît o îmbucătură, pe care blănurile să le mestece pentru igiena dentară. Gîturile de pasăre sau aripile sînt de asemenea foarte bune în loc de perie de dinţi.

Restul:

– două gălbenuşuri crude

– două linguri de ‘umplutură’ (ca să fie şi ceva fibre): dovlecel fiert (eventual la aburi) şi pasat

– un pahar, un pahar jumate sau două pahare de apă (depinde cum le place blănoaselor haleala, mai diluată sau mai concentrată); dacă folosiţi apă de la robinet, fierbeţi-o sănătos.

– 2000 mg (adică 2 g) de ulei de somon sălbatic – pe care l-am găsit aici (nu vă uitaţi că e scump, are multe capsule; dacă faceţi raportul, ăla de pe piaţa noastră e aproape la acelaşi preţ, cu diferenţa că mai conţine şi metale grele şi alte otrăvuri); voi puteţi să-l luaţi din altă parte, că n-am comision din vînzări  🙂

– 2000 mg (adică 2 g) de taurină – pe care am găsit-o aici (io şi culturiştii ce mai cumpărăm taurină-n ţara asta)

– 100 mg complex B (dar vă sfătuiesc să începeţi cu cel mult o jumătate din cantitatea asta, fiindcă pute îngrozitor, iar blănurile ridică coada şi pleacă)

– 400 IU vitamina E (echivalentul a 400 mg) – eu cumpar de la farmacie capsule gelatinoase moi (100 mg de vitamină per capsulă, deci patru capsule la kilul de carne), le înţep cu acul de siguranţă şi le storc.

– vreo două capsule de supliment glandular (vă doresc baftă; eu am găsit pe net pe nişte saituri străine, dar încă n-am comandat nimic, că mi s-a acrit de-atîtea taxe poştale); alternativa ar fi să vă lipiţi sentimental de-un măcelar şi să-l rugaţi să vă doneze/vîndă ceva tiroidă, pancreas sau alte afaceri interne ale popoarelor măcelărite.

– (opţional) un sfert de linguriţă de kelp (eu oricum iau pentru mine aşa că nu mă deranjează să le dau şi lor).

– (esenţial!) carbonat de calciu (se găseşte pudră la farmacie, costă un mizilic) – în principiu, cam 5 grame la fiecare kil de carne, dar cantitatea exactă pentru echilibrarea raportului de 1,3:1 cu fosforul se calculează aşa:

  • de pe saitul amintit mai sus se obţin cantitatea totală de calciu şi cantitatea totală de fosfor din mîncare.

Exemplu:

– 1 kg de pulpe de curcan (că tot sînt mai ieftine şi mai bune decît puiul…) – la http://www.nal.usda.gov/fnic/foodcomp/search/index.html se scrie turkey la keywords, iar dedesubt se alege, desigur, Poultry products.

Clic pe Submit, apoi în pagina următoare se selectează Turkey, all classes, dark meat, raw.

Din nou Submit. Pe pagina următoare, se scrie 10 în prima căsuţă (10×100 g = 1 kg, cantitatea noastră de pulpe; dacă aveam doar 750 g de pulpe, aş fi scris 7,5 în căsuţă).

Submit din nou. În fine, pagina cu rezultate. Se notează calciul (în cazul acesta, 170 mg) şi fosforul (1840). După cum se vede, complet dezechilibrat, drum lin către struviţi.

– se continuă la fel cu fiecare dintre celelalte componente (inimă, ficat, gălbenuşuri).

  • la final, se face totalul de calciu şi totalul de fosfor din toată masa de carne şi gălbenuşuri. Totalul de fosfor se înmulţeşte cu 1,3 pentru a se obţine cantitatea de calciu care ar trebui să se afle în mîncare. Din rezultat se scade, evident, totalul de calciu deja existent în mîncare. Ce rămîne e cantitatea de carbonat de calciu care trebuie adăugată pentru a echilibra hrana.

________________

Se amestecă tot „restul” (adică gălbenuşele, apa şi suplimentele), apoi se adaugă carnea tocată şi iar se amestecă, pentru a se uniformiza repartiţia suplimentelor. Nu vă îngrijoraţi că pare prea ciorbă, după cîteva amestecături serioase lichidul se încorporează în carne şi amestecul devine mai consistent.

Se împarte în caserole (nu le îndesaţi, că mîncarea va mai creşte puţin în volum la congelare) care să conţină porţia pe o zi sau cel mult două şi se bagă la congelator. Eu mut cîte o caserolă din congelator în frigider, pentru decongelare, cu 12 ore înainte de masă, dar fiecare cu frigiderul lui. În caserole se pun şi bucăţelele de carne lăsate netocate.

Blănurile trebuie să halească de două ori pe zi şi sănătate. Adică o dată dimineaţa, o dată seara, fără gustări şi alte răsfăţuri. Total, cam 80-100-120-130 g de mîncare pe zi – dar depinde de mulţi factori, în primul rînd de talia persoanei cu pricina (şi de greutatea ei ideală, nu reală); ale mele, vagaboande tipice, cîntăresc cam 4 kilograme, dar, iaca, în comentariile de la însemnarea anterioară Zaraza pomenea de negrul ei de 6 kg. Oricum, nu vă luaţi după cantităţile de pe pachetele de hrană uscată. Alea-s pentru hrana uscată. Ceastalaltă e infinit mai săţioasă şi mai plină de nutrienţi, deci blănurile vor mînca, în principiu, mai puţin. De asemenea, puii ar trebui să halească mult mai mult (cam dublu) decît adulţii.

O dată învăţate cu program de două mese pe zi, puteţi să le mai bucuraţi cu gustări mici-mici (un gît sau o aripă de pasăre, o inimioară, oricum ceva de mestecat – deci de curăţat dinţii).

Tot ce nu se mănîncă într-o jumătate de oră se strînge (şi se aruncă sau se refoloseşte o dată, depinde în ce stare e şi ce temperatură a fost în casă).

_____

Cam asta ar fi ce fac eu.

Unii vor argumenta că dacă oase nu ie, nimic nu ie. Probabil e adevărat. La început, în loc de carbonatul de calciu, măcinam gîturi şi aripi împreună cu carnea. Dar în felul ăsta eram mai mereu în ceaţă în privinţa raportului calciu/fosfor. În plus, la mesele cu carne de vită n-am ce oase să macin.

O variantă mult simplificată este cumpărarea tuturor suplimentelor la pachet – la care se adaugă doar apă şi carnea tocată. Vă recomand saitul ăsta. Mai exact, pagina de comandă pentru membrii Uniunii Europene e asta. Puteţi plăti cu cardul prin Paypal (ceea ce înseamnă că trebuie să vă fie recunoscut cardul de către Paypal, chestie care se face în felul următor: se merge (sau se sună) la banca emitentă a cardului şi se cere ridicarea limitei de tranzacţionare zilnică inclusiv online (sau, mai simplu, se spune „Vreau să plătesc cu cardul ăsta prin Paypal”). Vi se va da o cerere de semnat. Într-o zi, cel mult două, veţi fi anunţaţi că s-a ridicat limita.

_____________

Probabil că am uitat să scriu multe alte chestii, dar mai vorbim noi dacă e nevoie, n-au intrat zilele-n sac.
.

motanul-ceainic

La cererea publicului curios, poze noi cu potaia care avea aproape doua luni.

după cum puteţi vedea, acum, la mai puţin de cinci luni de viaţă, the new kid on the block e cît un cal. sau, cel puţin, aproape cît motanul de pe frontispiciu (care e cel din stînga):

Poza de mai sus are genericul „De la hamsii la farfurii“ – întrucît, atunci cînd l-am luat, avea nişte ochişori mici ca de hamsie, pe cînd acum, după cum putem vedea cu toţii…

A se remarca şi lungimea cozii, deci omu’ e dotat, da?

Ce-i lipseşte totuşi ca să poată fi declarat motan serios e mieunatul. Nu ştie cum devine treaba asta. El ştie să ţiuie. Cineva m-a lămurit că făptura asta negru-ţiuitoare se trage dintr-o lungă familie de ceainice.

Pa.

poşta universitară

Îmi plac lucrătoarele de la poşta mea, sînt nişte drăguţe. E adevărat că majoritatea vorbesc gutural şi aruncă peste tejghea priviri ucigaşe, dar sînt oameni cărora bull-terrierii li se par drăguţi, iar eu mă număr printre ei.

Şi-apoi, atîta răbdare şi dorinţă de-a-nvăţa ca la ele n-am mai întîlnit la nici un funcţionar public. Calculatoarele lor sînt în reţea, dar ele, precaute şi-nţelepte, nu vor s-o suprasolicite, şi-aşa se face că nu poţi trimite mandat poştal decît de la ghişeul doi şi nu poţi primi decît de la ghişeul unu. Ghişeul doi, nu ştiu de ce, că n-am studiat ce mai ştie el să facă, este întotdeauna cel mai aglomerat. Dar aglomerat rău. Încărcat de scîrţîie. Împachetat. Înghesuit. Păros de-a dreptul. Ei bine, lucrătoarele cele răbdătoare şi cu dorinţă de-a-nvăţa au întotdeauna în grijă cîte-o elevă, o învăţăcea într-ale poştei, pe care o învaţă să poştească. Unde? la ghişeul cel aglomerat cu numărul doi. Nu la ghişeul trei, unde nu-i nimeni niciodată şi unde lucrătoarea cască de-i trosnesc fălcile – cineva şi-a dat cu părerea că e nepoata sau măcar pila dirigintei, de i s-a-ncredinţat ghişeul-unde-nu-se-ntîmplă-niciodată-nimic, ghişeul-de-dincolo-de-neguri, ghişeul-ce-l-aşteaptă-pe-Godot, nu celălalt, ghişeul-doi, ghişeul-vrajbei-noastre, ghişeul-atacă-şi-scufundă; şi aşa mai departe.

O singură micuţă întrebare aş avea: fătucile astea care tot vin de învaţă să poştească (şi am văzut vreo cinci sau şase numai în ultimele luni, dar dispar subit după o vreme, nu mai apar şi-n chip de lucrătoare-bull-terrier) n-ar trebui să înveţe întîi unde e litera A pe tastatură? Vreau să zic… Înainte de-a ajunge să dau teză la română, parcă trebuia să-nvăţ alfabetul, sau nu ţin eu minte ca lumea? Sau, mai exact, întrebarea ar fi: de ce trebuie, vacile naibii tute şi nesimţite, să vă aşteptăm, fiecare în parte, cîte un minut la fiecare literă pe care o tastaţi, ca în final să dureze trei sferturi de oră statul la coadă în urma a trei inşi?

.

…ah, şi tot n-am înţeles la ce serveşte sistemul computerizat şi-n reţea, în care s-au băgat la vremea lui căruţe de bani. La ce foloseşte ea, reţeaua aia, în afară de jucat Solitaire multiplayer? Ştie cineva?