idioatele televiziuni

n-am reuşit să pricep de ce mai toate televiziunile vorbesc
de-sus-fornăitor, într-o cruntă bătaie de joc, despre revelionul lui
vanghelie. se prea poate să fie supărate pe el că le fură pensionarii
din faţa televizoarelor, unde ar fi trebuit să stea cu ochii ficşi
privind la revelioanele lor idioate cu manelişti jegoşi. nu?

zece tristeti pentru romania

din prostia aia de la realitatea tv, zece pentru românia, aflu că irina loghin
a fost cea mai bună solistă a
ţării în anul 2005 (şaptişpe milioane de români au votat-o, mi se
spune, probabil ăia şaptişpe milioane care s-au dus pe la nunţi anul
ăsta şi-au ascultat-o cîntînd în cîrciumi) şi că mircea dinescu şi
gabriela vrînceanu-firea sînt jurnalişti. parol? ce definiţie o mai avea cuvîntul jurnalist în ultima vreme?

interesant cum nimeni dintre ăia 17 milioane n-a votat nici un manelist
la categoria solişti vocali. mie să-mi dea în scris realitatea şi cele
patru institute de sondare care au colaborat la facerea clasamentului,
să-mi dea în scris, zic, că printre ăia zece nu era, de pildă, costi
ioniţă. măi, cît rahat poţi să mănînci în mod oficial, cu decor roşu,
în mijlocul ateneului?

de curiozitate, vreun blogăr de pe aici se numără printre ăia 17 milioane de întrebaţi?

dacă e vreunul, să vină repejor să-mi zică de unde pînă unde l-a ales pe locul
4 la analişti politici pe marius tucă_care nu deosebeşte stînga de dreapta.

cu durere în suflet l-am văzut şi pe bălăceanu-stolnici ramolit pînă la
a spune că mona muscă a fost unul dintre cei mai remarcabili miniştri ai culturii din ţara asta. eu, ca de obicei, am sărit de cur în sus, ‘prin ce pălăriile mele s-a remarcat?’, noroc cu mama: ‘îţi spun eu prin ce s-a remarcat. prin demisie’.

la capitolul ‘tineri politicieni’, da, sînt de acord, cozmin
guşă e cel mai cel. pe lîngă ăilalţi 9, dintre care unul vom-mai-vedea
(răzvan ungureanu), şi alţi opt frecători (aia cu daciana sîrbu pe
locul zece mi-a plăcut foarte-foarte mult) care-i vor înlocui pe
frecătorii bătrîni de azi, pe lîngă toţi aceştia, guşă o merită din
plin. (la distincţie mă refeream.) pe ăilalţi nu cred că i-ar fi dus
capul să organizeze un mini-bordel pentru şantajarea oponenţilor.

ce mi-a mai plăcut? categoria ‘parlamentari’, diferită de categoria ‘politicieni’,
din care face parte, probabil pentru a putea lua un premiu şi
prezidentul băsescu, fiindcă alt motiv cu măcar un fir de logică nu
găsesc. fiindcă băse e singurul politician neparlamentar şi nemembru în
guvern (pentru miniştri a fost, iarăşi, o categorie separată, vezi
musca de mai sus) cunoscut de români.

(apropo, că tot l-au premiat inclusiv pe baza criteriului ‘respectarea
promisiunilor’. am remarcat la prezidentu’ o tactică-beton: îşi
respectă o părticică din promisiunile electorale, iar în contul
celorlalte ţipă cît îl ţin bojocii, ‘băăăi, de ce dracului nu
respectaţi, băi, promisiunile din campanie? că ne facem de basme în
faţa ţării, băăăăi!!’ – ceea ce se contorizează, în subconştientul
colectiv, ca un fel de grijă pentru promisiunile din campanie… măi,
ce figură eşti, băse!

ma duc sa ma culc

pierdut picică* ieri pe seară, răscolit casa mai ceva ca gestapo,
căutat picică pe străzi pînă la miezul nopţii, nedormit, găsit picică
dimineaţa la 7 în debara.
vidal mort şi înviat de seara pînă dimineaţa. noroc că în ordinea asta. unii mai
încurcă sărbătorile, învie de crăciun.

(* notă: picică distrusă psihic de frecat cu loţiune pe burtă zilnic
+ spălat cu şampon şi stat cu şampon pe ea douăzeci de minute la
fiecare două zile + dat pe gît cu oarece forţă şapte pastile pe zi în
cîte trei runde şi un sfert. condiţii în care vidal nu mirat că picică
luat lumea-n cap.)

martzipan

mi-am cumparat marţipan de la tîrgul de cadouri – dalles. cînd am
vazut marţipanul, a ţipat în urechea mea un pitic mic-mic: E.T.A.
HOFFMAN!!! SPĂRGĂTORUL DE NUCI!!! zic, ho, piticu’ naibii, ce ţipi aşa!
şi-am luat martipan, prima dată-n viata mea. m-am dus acasă, l-am
ronţăit – vorba vine, marţipanul meu nu era ca-n povestea aia, era
moale – şi-am căutat în debara Ulciorul de aur al lui Hoffman pînă l-am gasit.

şi l-am găsit laolaltă cu Pluş Plumb (‘A fost odată ca niciodată un loc. Nu avea nici formă, nici nume, şi nimeni nu
trecuse încă pe acolo cu tramvaiul.’
– na, poveste pentru copii. ce vorbeşti, nene Vasiliule, cu suprarealismele
alea???) şi cu Din poveştile Asiei,
nu-mi amintesc exact de cîte sute de ori am citit cărţoiul ăsta –
i-auzi, poveşti afgane, poveşti persane, poveste uzbecă, poveste tuvină
(tuvină??? da, nenicule, Viteazul Tevene-Mioghe şi calul său Demir-Şilghi, iar ‘sufletul lui Tevene era păstrat în şapte păsărele cenuşii’… poveşti japoneze, desigur, cum altfel se puteau numi decît Momotaro, copilul piersicilor sau Povestea bătrînului care făcea să înflorească arborii sau… Genele lupului (!), javaneze (Povestea unei perechi de sandale, mai!) şi… băăăăi, ce l-am iubit pe Măgăruşul cel viteaz, poveste kazahă, altminteri; poveşti coreene (Ginerele şoricelului, îţi vine să crezi?), una din caşmir, una turcă, una bengală (Şiretenia băbuţei, beton!) şi, de-si-gur, chineze, care-s cele mai cele, pe cuvînt, Belşugul şi bucuria, adevărată!, Cearta sfinţilor, beheheton!, Şarpele cu picioare, da!!… ‘De
ce nu mai mori? Abia aştept să te bocesc. Vai, cu cîtă jale am să plîng
după tine! Sînt sigur c-o să vină tot satul să mă asculte’
– din Bocindu-şi mama; na şi-o poveste azerbaigeană cu o Pisică năzdrăvană
ăăă… nu, nu de-aia de se urcă pe galerie şi sfîşie perdelele…
pisica asta ţinea pe coadă şapte sfeşnice ca să lumineze un joc de şah.

iar mi-a zburat un abonat. ce-aveţi, măi nene?

ca ne-am bucurat destul

aia cu dumas de-acu’ două însemnări mi-a amintit ce draci mi-a făcut
o reporteriţa-‘ulii pe 16 decembrie, intervievînd nişte puşti de liceu
născuţi o dată cu revoluţia. printre altele, dobitoaca i-a înfipt uneia
microfonul sub nas şi i-a pus, fisurată toată în anticiparea
răspunsului revelator, întrebarea: ‘ce-ai alege între o carte de alexandăr diuma şi un telefon mobil?’

lasă că oricum n-am înţeles ce voia dobitoaca să întrebe. să aleg…
adică_cum? la modul spiritual? practic, în magazin? fă, eu aş cam
prefera o carte (deşi nu întotdeauna), dar nu de alexandăr ăla, şi dacă alta n-ai să-mi dai, mersi frumos, aleg mobilul. e bine?

tot mobilul l-a ales şi puştoaica. bravo ei. numai dobitoaca a jubilat
scurt, preţ de două secunde, că i-a ieşit interviul, uite, nene, ce
poame de copii avem azi!

mie-mi place de craciun

îmi pare rău pentru mulţi de pe aici, dar pe mine sărbătorile de
iarnă, în mod special crăciunul, nu mă deprimă neam. ba din contră.
bine, nu-i ca vara la mare, dar tot mă umplu de veselie, de cînd mă
ştiu. n-am avut niciodată angoase de crăciun. ba chiar capăt oarece
bunăvoinţă pentru lucruri şi oameni care în restul anului nu-mi
inspiră…

şi, da, îmi plac de mor luminile din oraş! şi nu, nu sînt tot alea de
anul trecut, nu mai ştiu care figurant a scris asta cu mare
condescendenţă. nu vă luaţi de luminiţele mele (că-mi pierd bunăvoinţa.
sau nu?)!

martzipan 2

rahat! mereu uit cîte ceva important:

Croitorul de poveşti !! şi pe asta tot după marţipan am găsit-o (pe bune, marţipanul e un superdetector
de poveşti!). cum ziceam, Croitorul de poveşti, de Marta Cozmin, cine-o mai fi şi Marta Cozmin şi de ce nu ştie toată ţara
de ea, mister pentru mine! auzi, Trei fete de împărat care au fugit de măritat,
na! chiar au fugit, nenică, Flora, Fedora şi Minodora, au zis da, tată,
ne mărităm, cum să nu, şi noaptea au fugit cu funia aruncată pe
fereastră, cu ţoale de bărbaţi, cai şi buzdugane. ce-mi povestiţi mie
de muieri proaste care s-au înecat cu un măr şi după aia au aşteptat de
lemn în raclă să vină găliganul să le pupe? terminaţi cu prostiile.

auzi alta, Copilul-păpuşă – asta era o puştoaică, nu ca
Pinocchio; şi nu s-a transformat în copil de-adevăratelea, ca ăla. nu
toate poveştile sînt tîmpite. (hai, măi, că glumeam)

sar peste alealalte, care sînt oricum grozave, să mă duc direct la
ultima, care-i una dintre cele mai stranii şi mai tulburătoare poveşti
pe care le-am citit vreodată – ok, în copilărie aşa mi se părea, dar
mă-ndoiesc că-i altfel acum. doar andersen ce mai scria aşa chestii de
electrizat părul pe mîini. e Feciorul-din-năvod. căutaţi-o, citiţi-o, sau nu. treaba voastră.

(am găsit şi Pierrot şi alte povestiri, de Dumas. tare
drăguţă, mi-aduc aminte ici şi colo, dar cît e el de Dumas nu mi-a
rămas în cap ca astea româneştile, croitorul de poveşti şi… Cele douăsprezece frumoase – de Elisabeta Preda, cine-o mai fi şi insa asta şi de ce nu ştie de ea toată
ţara nu pot pricepe!

a, mai era una de-am frecat-o pînă s-a luat culoarea de pe ea, Din marile legende ale lumii, repovestitele lui Al. Mitru. glilgameş,
cneazul igor, roland, sigfrid şi crimhilda, cidul, guillaume d’orange,
viteazul în piele de tigru, gudrun, arthur şi cavalerii mesei rotunde,
tristan şi isolda
… şi note, nenică, sute de note despre
personaje, despre geografie, despre legendele originale, despre
literatura cavalerească, despre simboluri, despre bretoni, celţi şi-ai
dracu’ francezi care l-au cîntat pe lancelot du lac pînă l-au tocit
numai fiindcă erau convinşi că avea origine bretonă, despre regele
georgian Gheorghe al treilea şi fie-sa Tamara, habar n-aveam de
existenţa lor, despre minesengerii care cîntau la fidel şi ce dracu-i
ăla un margraf.

evident, am uitat să zic şi de grafica din poveştile alea ale Asiei,
incredibil, frate, ce-a făcut muierea aia, Marcela Cordescu, pentru o
simplă carte de poveşti – cine mai e şi Cordeasca asta şi de ce nu ştie
toată ţara de ea, alt mister supărător!

gindire limitata

Part I

„eu nu confund Iisus sau apostolii cu biserica. Biserica este o
institutie care a monopolizat imaginea si invataturile acelor oameni de
demult, dar noi suntem liberi sa alegem ce gindim. Daca alegem sa
credem ca lucrurile care valoreaza enorm pentru milioane de oameni sunt
doar rodul unei escrocherii intelectuale, derulate de-a lungul a doua
milenii, inseamna ca mintea noastra este cam limitata.”

e adevărat că răspunsul lui uvoii (la comentarii), cu românii, gresia şi rinichiul,
mi s-a părut delicios, dar, poftim, ca să nu se spună că forţăm
comparaţii îndepărtate pentru a arunca subiectul în derizoriu:

sînt milioane de inşi care cred că Iisus s-a înălţat. sînt alte
milioane care zic că nu-i adevărat – evrei îi cheamă. mai sînt o
mulţime care jură că Mahomed avea un cal zburător. a, şi nu mai vorbesc
de mormoni, care-s şi ei o mulţime, deşi cartea aia a lui Moron e
haioasă de te-ndoaie. dar ia să vină un mormon la tine să-ţi spună că
nimeni nu vine la Domnul decît prin James Smith. ce faci? îl scuipi
între ochi? îl contrazici cu duhul blîndeţii? oricum nu poţi, că ăla
îţi va spune urgent: nene, noi sîntem milioane care credem în James
Smith ăsta. tu, se vede treaba, ai o gîndire limitată
.

(apropo, că nu s-a dat un răspuns fundamental aici: limitată de ce
anume? că, la o adică, toţi avem gîndirea limitată, avînd în vedere că
folosim doar cîteva pîrlite de procente din capacitatea creierului
nostru. la ce anume te referi, stimate, cînd spui ‘gîndire limitată’?)

eu, de pildă, luînd în braţe ateismul, am tendinţa de a considera că
toţi creştinii, prin simplul fapt de a crede în adevărul unor fapte de
basm, au o gîndire limitată. dar nu mă las cu nici un chip pradă
acestei tendinţe, dat fiind că am cunoscut, pe viu sau doar prin
operele lor, atîţia creştini despre care nu pot, oricîtă ‘rea-voinţă’
aş avea, să spun că au o gîndire limitată. pentru că n-au.

pot însă să spun că are o gîndire limitată ăla care vine să-mi zică:
‘dacă nu crezi ce credem eu şi alţi două milioane şase sute paişpe mii
de inşi, atunci ai o gîndire limitată’

Part II:

„Nimic nu e sfint
pe lume, in afara de ce alegi tu ca este sfint pentru tine. Atunci acel
lucru actioneaza in viata ta cu puterea unui sfint. Parerea mea.”

ceea ce e cu totul altceva. foarte aproape de teoria la care subscriu:

(…dar pe care o s-o scriu mai pe seara, ca am treaba acum. grr…)

____

era s-o las baltă dintr-o mare lene, dar dacă tot mi-a comentat a&m, m-am
dus să caut citatul. ăsta e, am scos personajele:

…chiar nu ştiu dacă există un Dumnezeu. Şi
Hristos, şi Fecioara Maria. Buddhistul caută în sine. Creştinul, în ceruri.
Indianul, în mescal. Există Puterea
Supremă
? Nu ştiu, dom’le! Şi ce dacă? Ce-mi pasă mie dacă există sau nu cel
care mi-a dat poruncă să iubesc fără să fac rău? Şi ălorlalţi din jur să mă
iubească fără să-mi facă rău?

Vorba lui (…): de
ce să-mi fie rău, cînd poate să-mi fie bine? De ce să fiu rău, cînd pot să fiu
bun? De ce să ne facem rău unii altora, cînd puteam să ne facem bine? Sau să nu
ne facem nimic, pur şi simplu! Începea să aibă sens, pînă şi pentru mine.
Începeam să cred, fără a începe să fiu credincios.’

că asta era ideea. şi mulţi cred fără a fi credincioşi. just ask!

vidalescu

era cîntecul ăla pe vremuri, hai să ne imaginăm... (ie-te, n-am îmbătrînit de tot, mai ţin minte şi melodia!)

se dă doctorul, să zicem, vidălescu. chirurg cu multe patalamale, cu
literatura de rigoare publicată ici-colo, tăietor de osînze de 25 de
ani încoace. chirurgul vidălescu ajunge, în 2004, director spitalului
din văscăuţi. în 2005, se dă ordin de la-mpărăţie că nici un director
de spital nu mai are voie să profeseze cît e director de spital, cităm,
‘să stea opt ore în scaun şi să fie director!’.

fază la care vidălescu, avînd numai 50 de ani, se pişă pe directoratul
lor şi-şi dă demisia. pen’ce? pen’că foarte simplu: dacă ani de zile,
cît mă ţin director, nu mai am voie să tai, ce mă fac eu la final de
directorat? mă angajez profesor la liceul sanitar pînă la pensie? că pe
bisturiu, mai greu să pui mîna cu succese după, să zicem, 8 ani de
pauză!

la naiba, se mai uită şi vidălescu la televizor, mai vede un e.r., mai vede un chicago hope,
vede toţi directorii de spitale din mama ei de americă profesînd
liniştiţi, tăind un ficat, baipasînd o arteră, numai el, vidălescu din
românia, trebuie să stea musai opt ore pe scaun şi să fie director ca
să-i meargă spitalul. se uită vidălescu şi-n curtea altora de pe aici
şi se-ntreabă cum mama mă-sii poate oprescu să fie şi medic practicant,
şi director performant la două spitale, nenică, nu la unul? i se
răspunde ca-n filmele cu tîmpiţi că ‘astea-s excepţii, nu cazuri normale, nu toată lumea poate…’.
zău? păi, mă scuzaţi – vidălescu se înroşeşte la faţă de nervi -, ăia
care nu pot, ăia să nu aspire la funcţie!! încă şi mai bine de-atît, pe
ăia care nu pot, pe ăia să nu-i pună nimeni în funcţie!! (aici deja
vidălescu bate cîmpii, dar să nu insistăm)

mai vine şi argumentul că nimeni nu te ţine cu forţa în scaunul de
director; nu-ţi convine condiţia, nu accepţi, şi gata! că avem de unde
alege directori! ‘zău?’ scrîşneşte vidălescu, deja pătlăgea la ten. ai
dracu’ directori, cresc în pom pe lîngă şosea, noroc că avem rată bună
de accidente pe DN-uri şi-i mai scutură de-acolo în şanţ, îi mai
răreşte… ‘ce doctor adevărat o să se lase transformat în funcţionăraş
pe viaţă, ratîndu-şi cariera pentru cîţiva ani de fotoliu la spital?’ –
ţipă vidălescu. ‘ce doctor…’ – adevărat, ar mai fi vrut să
sublinieze, de n-ar fi murit de apoplexie după aste cuvinte. a venit
la-nmormîntare însuşi domn ministru de resort şi-a ţinut el să
sublinieze că, uite, domnul doctor vidălescu, directorul spitalului din
văscăuţi, a murit de apoplexie, de prea mult stres. astfel se dovedeşte
încă o dată justeţea măsurii de a despărţi directoratul de profesie,
lăsînd directorul să se concentreze exclusiv asupra…

NI-MIC!

 nu ştiu cîte ceasuri rele zice lumea c-ar fi marţea, dar ştiu asta:
azi, marţi 6 decembrie, după nu mai ţin minte cîţi ani, e prima zi în care nu
am nimic de lucru.
ni-mi-cu-ţa!!

S  Ă    T  R  Π N  D  Ă  V  I  M  !