Opriţi însămînţările, c-aţi depăşit graniţele!

Să ridice mîna-n sus cine-o crede pe Editura Paralela 45 că a vîndut – după cum a raportat – 3000 de exemplare din Istoria critică a literaturii române de Nicolae Manolescu la tîrgul de carte Gaudeamus. Adică în cele cinci zile de tîrg. Adică în 43 de ore, cît a fost deschis tîrgul pentru public. Adică în jur de un Manolescu pe minut. De notat că următoarele clasate au vîndut 1400, 1100, 900 de exemplare… De notat şi că în cea mai mare parte a tîrgului cartea nici nu era de vînzare la stand. De unde rezultă în mod firesc că_cînd a fost s-a cumpărat cu lada. Fireşte, ca la orice tîrg de carte. Ce, vreţi să-mi spuneţi că domniile voastre n-aţi cumpărat cîte douăzeci de exemplare din Esoterismul pentru toţi?

Acest mic calcul mi-a fost inspirat de inocenţa lui Cezar Paul Bădescu, care încă n-a aflat (sau a refuzat să-şi imagineze) cum se confecţionează la noi „Best seller-ul lunii”, „Cea mai rîvnită carte a tîrgului”, „Topul vînzărilor la librăria Porumbelu'” ş.a.m.d.

Dacă tot nu s-a înţeles, răspunsul este: pe bani şi pe relaţii.

.

Anunțuri

Weblog, piei! Din ochii mei

După cum se poate vedea în linkurile înmulţite în dreapta, mi-am mutat toate cele 403 însemnări de pe weblog. Mulţumită lui Patric, căruia nici nu ştiu de ce-i mai pun linkul, din moment ce e atît de puturos, că nici nu mai scrie în propriul său blog – dar nu îndeajuns de puturos ca să nu ne mute nouă, tăntălăilor neofiţi, blogurile dintr-un colţ de internet într-altul. Să trăieşti, conaşule.

În schimb, tu, weblog, căruia nu-ţi pun link chiar dacă mai mişti din picioare, tu poţi să te duci învîrtindu-te unde-a înţărcat hackeru’ cardurile false de i s-a terminat brusc ţeava la net. Pentru că am vrut să-mi mut şi pozele din ograda ta şi-am constatat că-mi lipsesc. Că nu mai sînt. Iac-aşa. Că eşti tu şchiop şi surd şi ciung, dar ţii coada rîioasă pe sus, ce altceva să faci şi tu. Nu? Deci să ne-nţelegem, pozele mele cică găzduite generos în ograda ta. Naiba să ţi-o ia.

Acel ministru minunat şi minciunile lui năucitoare

Mi se pare mie, sau cel mai competent ministru din istoria României, Eugen Nicolăescu, a dat-o la-ntors în chestiunea vaccinării fetiţelor de 9 ani cu Gardasil, împotriva HPV? Că, din cîte-mi amintesc, la început vaccinarea era programată pentru toate numitele, şi doar la cererea expresă a părinţilor şi sub semnătura acestora ea avea să nu se efectueze. Asta era vineri. Cum weekendul e un sfetnic bun, probabil i-a şoptit între timp cineva şi ministrului sănătăţii care e legislaţia în domeniul de care se ocupă, iar duminică ştirea s-a modificat după cum urmează: vaccinarea se va efectua „numai cu acordul scris al părinţilor“.

Ce nu înţeleg eu este de ce nu-i pus pe liber de urgenţă un ministru care-şi permite să mintă ca o gazetă comunistă (cel mai recent set de minciuni este reprezentat de afirmaţiile despre statele Uniunii Europene, care ar fi adoptat in corpore – într-o variantă ulterioară, în număr de 17 – vaccinarea anti-HPV; sper că a aflat toată lumea între timp că nu există nici o astfel de campanie de vaccinare în nici o ţară din UE. Dar, la fel, deja toată lumea ştie că ministrul Nicolăescu trăieşte într-o uniune europeană a dumisale, particulară şi fără legături diplomatice cu cea din sistemul nostru solar).

Criza

N-ar fi oare frumos ca, atunci cînd începe o criză economico-financiară, marilor proprietari din economie, care tot anunţaseră pînă atunci uriaşe creşteri ale profitului, să li se limiteze prin lege dreptul de a închide/concedia/trimite în şomaj tehnic, în situaţia în care pentru ei criza nu înseamnă pierderi propriu-zise, ci doar o reducere a profitului, în vreme ce pentru angajaţii şterşi de pe listă cu o dungă de pix trebuşoara asta poate să-nsemne sărăcie curată?

Şi io ca iepuraşul din banc, curăţ puşca şi vorbesc prostii, nu?

.

Mai mulţi profesori decît carte şi dublarea cu 50%

În continuarea a ceea ce spuneam aici, aş dori să mai spun că mi-ar plăcea ca profesorii care ies în stradă să ceară drepturi salariale mărite să nu mai pună virgulă între subiect şi predicat pe propriile lor pancarte cu sloganuri.

[Nu vreau să mai comentez sub ce slogan jenant (pentru condiţia lor de intelectuali) s-au adunat – cel puţin profesorii din federaţia „Spiru Haret“: „Cine nu e cu noi (,) e împotriva noastră!“]

Poate de aceea nu prea găseşte ecou propunerea de a se mări salariile diferenţiat în funcţie de nivelul calitativ al profesorilor.

(E adevărat că-i greu să discerni ceva din felul abscons în care presa noastră de profesionişti prezintă informaţiile. De pildă, Realitatea TV ne întreabă de două zile, fără nici o tresărire, dacă sîntem de acord cu dublarea salariilor profesorilor – crezînd ea că asta înseamnă mărirea cu 50%…)

.

.

p.s.: Pentru orice trol care va crede că a găsit locul şi momentul să lase înjurături la adresa corpului profesoral: Abţine-te. N-ai înţeles nimic.

.

Cu băţul de memorie în curul Administraţiei Financiare

Acum, că s-a ales Obama, să vă spun o istorioară.

O nevastă fostă patroană acum pensionată se trezeşte că-i vine hîrtie de la stat că de pe urma fostei firme mai are de plătit un 50 de lei către România.  Bărba-su, chiţibuşar, fost patron şi el acum pensionat, zice stai, tu, să mă duc întîi să văd ce datorie-i asta şi cum de-ai rămas cu ea.

Şi se duce omul la Administraţia Financiară a sectorului doi, aia de pe la Rosetti, şi le cere la cucoanele de-acolo fişa contribuabilului, adică a contribuabilei nevastă-sa. Cucoanele se uită la el de sus, că erau înalte, şi una-l întreabă: da’ sticku’ de memorie l-aţi adus?

Fostul patron acum pensionat, care în viaţa lui n-a reuşit să treacă de nivelul calculatoristic citit-mailuri-din-inbox, face ochii rotunzi şi-ntreabă: ce s-aduc?

Cucoanele rîd de el de se prăpădesc, iar cucoana cea miloasă ia un stick de pe masă şi i-l arată: Adică ăsta. Vă duceţi frumos după colţ la Diverta şi vă cumpăraţi un stick de memorie şi veniţi cu el să vă dau fişa contribuabilului*, că doar n-oţi vrea să v-o scot la imprimantă!

* fişa contribuabilei foste patroane acum pensionate avea fix patru pagini jumate.

Dragă Weblog,

…pînă acum m-am ferit să comentez negativ în public pe seama matale. Nu de alta, dar cu tine mi-am început blogăreala, pe 30 octombrie 2004, cu tine am dus-o pînă-n 2008, bune şi rele, pînă nu s-a mai putut. Şi-am zis – hai să fiu fairplay şi să nu scuip unde-am pupat atîţia ani, chiar dacă mi-am strîns nervii din batistă de prea multe ori. Chiar dacă am înghiţit atîtea promisiuni zădărnicuţe, minciunele graţioase, lucruşoare spuse din vîrful buzelor, în vreme ce platforma, înainte de-a merge, mai stătea un pic. La un moment dat, înainte de-a lua decizia de plecare, chiar mi-am dat seama că n-am nici un motiv de nervi, că atîta poţi, Weblog, şi atîta ştii, şi că nici toate cărămizile din lume nu-ţi vor face peptu’ mai vînjos dacă te baţi cu ele în loc să le pui una peste alta să clădeşti ceva.

Daaaar… Mai nou, de cîteva zile încoace, dragă Weblog, ai întrecut orice măsură a tupeului. Mai nou, de cîteva zile încoace, nu mai pot comenta în blogurile prietenilor mei de pe platforma ta decît dacă mă loghez în prealabil. Adică, dacă vreau comentariu pe Weblog, trebuie să am cont de Weblog ŞI să mă loghez. Altfel, nu.

Ceea ce, dragă Weblog, este o obrăznicie nemăsurată şi-o făr-de-margini porcărie. O urîciune, o diformitate, o hîdoşenie, o monstruozitate, o poceală, o schimonoseală, o scălîmbăială, o sluţie şi-o hîzenie. Un jeg, un rapăn, un slin, un rahat.

De aceea, dragii mei prieteni care mai aveţi bloguri pe Weblog, numărabili pe-o mînă, cu profundă durere vă anunţ că nu voi mai intra să comentez acolo. Ori vă mutaţi, ori vorbim la telefon (pe mail/pe messenger/pe stradă/la mare/la grătare de ciuperci/la revelion/la tîrgul de carte/în gînd), că eu pe Weblog nu mă mai loghez. Howgh!

vidal

.