the funny channel strikes back

la un an de cînd scriam ce tare e, dom’le, televiziunea the funny channel, pîrîta nu s-a ostenit să se reabiliteze. azi, titlu mare, ‘matematica lui vosganian’ – evident, moment de luare în balon a noului ministru, care, vai, a scos o dudă cît el de mare, cică taxa de primă înmatriculare se înjumătăţeşte pentru autoturismele cu euro 4 mai vechi de patru ani. şi dă-i şi rîzi pe înfundate, din off, ca să zicem aşa, de ce tont e ministrul vosganian, că ‘autoturisme cu euro 4 mai vechi de patru ani nu prea există, de vreme ce standardul euro 4 s-a introdus în 2005’, hihihi şi hahaha. desigur, inteligenta televiziune emite (că nu pot spune trăieşte) cu impresia că taxa de primă înmatriculare se aplică doar anul ăsta, eventual doar în mai sau, şi mai bine, în weekendul ăsta sărbătoresc. sau poate, precum starletele, maşinile cu euro 4 vor rămîne veşnic la vîrsta de 3 ani jumate…
(aşa, uşor-uşor, îmi amintesc că sîmbăta trecută micul isteric radu soviani se îneca de indignare arătîndu-mi pe un mare ecran digital nişte calcule sinistre şi nişte perspective îngrozitoare, bazate pe nişte taxe şi impozite visate de televiziunea ‘mnealui, că fiecare a treia cifră de acolo era greşită sau depăşită – cel puţin aşa îmi explica în timp real mama, care lucrează zilnic cu cifrele alea.
televiziune de specialitate, normal.)
Anunțuri

ar fi foarte frumos

…ar fi foarte frumos daca ne-am duce toţi la referendum, la 19 mai sau cînd o fi. dar toţi. indiferent ce se va alege, indiferent ce vom hotărî în urma lui, ar fi frumos să nu lăsăm pe nimeni altcineva, parlament, partide, jucători sau stătători pe bancă, să hotărască în locul nostru. ar fi frumos să le arătăm măcar o dată tuturor, parlamentului, guvernului, preşedintelui suspendat, preşedintelui interimar, să le arătăm tuturor exact, dar exact ceea ce dorim într-un anumit moment al vieţii şi al istoriei noastre.
dacă nu hotărîm noi, vor hotărî ei în locul nostru. unora le va fi pe plac hotărîrea lor, altora nu. oricum nu va mai conta. iar noi va trebui din acel moment să tăcem şi să înghiţim orice, pentru că atunci cînd a fost să formulăm ceea ce dorim am tăcut. şi ne-a trecut rîndul.
eu nu vreau să fiu mîna moartă la masa asta.

mi-a murit.

mă doare capul de supărare. nu-mi amintesc să mă mai fi durut vreodată capul de supărare.
mi-am ţinut aristata patru luni în două linguri de nisip cu pietriş. a crescut, s-a înfoiat, a dat şi pui. doar rădăcini, nîţ. acum o săptămînă arăta aşa:
 
 
 
sîmbătă am pus-o într-un ghiveci. două mîini de pămînt din pădure, restul pietriş, spărtură de marmură şi ceva nisip. ca la carte. am aşezat-o la lumină, dar ferită de soare. ca după manual. în două zile a murit. a putrezit aşa de rău, încît curgea seva din ea ca de la robinet cînd am scos-o din ghiveci. la dracu! la dracu, la dracu, la dracu!!

modul minimalist de a minca piine buna si de a avea comentatorii doriti

dom’le, am remarcat la însemnarea anterioară doi inşi, mă rog, un ins şi-o insă, stingo şi departe, cărora li se dezleagă cheful de comentat especially cînd li se face poftă. de mincare, nu de scris. o fi ceva pavlovian, nu ştiu, dar putem încerca. clătite nu mai am, sorry, dar poftiţi pîinica cea de toate zilele:
 
 
 
 
mai e şi varianta neagră:
 
 
cea mai bună parte din toată trebuşoara asta e că se face singură. că dacă trebuia să muncesc la ea… lăsaţi, mulţumim.
pe youtube e o idee de preparare. sau, mă rog, de aşteptare să se prepare singură. eu ader întotdeauna la modul minimalist de a-ţi procura lucruri bune: fără munci, eforturi, sudori.

 
 
deci, dragilor, mai poftiţi pe-aici, că mai avem şi alte producătoare de pofte, dacă mai doriţi, ca să puteţi comenta mai des.

strange day

azi a fost o zi ciudată. o jumătate din ea mi-am petrecut-o frecînd menta, vaitîndu-mă de-o durere de cap, ca tot poporul frecător de mentă, şi căscînd gura la televizor. ca tot poporul. în pofida faptului că sînt sufăr de workahoolism şi sînt în întîrziere cu o traducere. pardon, cu o adaptare… dar să nu anticipăm…

îmi pare rău, îmi pare sincer rău, îmi pare rău din tot sufletul, dar NU mă pot duce la vot să susţin noricile, vadimii şi voiculeştii din parlament, nununununu!
aici este cronologia amănunţită a zilei
iar aici este o opinie foarte intens coincidentă cu a mea (da, dom’le, ştiu că-i pleonastic, dar ‘care coincide cu a mea’ nu mi s-a părut suficient de ilustrativ). la ce bun să mai scriu şi eu pe subiect, cînd s-a tot scris toată ziua? la ce bun să mă mai enervez aiurea pe cristian tudor popescu, care la ora 15 cataloghează ieşirea în piaţă întru susţinerea lui băsescu drept un act de curaj, pe care nu-l poate atribui neanderthalienilor de bloggeri care se ascund în dosul monitoarelor, pentru ca la ora 19 să spere că preşedintele le va cere adunaţilor în piaţă să plece acasă întru binele şi triumful democraţiei şi-al ordinii fireşti a lucrurilor? la ce bun să mă mai distrez cu preţioasele ridicole, nea zglobiul şi tanti ţîfnoasa, mai cunoscuţi sub numele de cozmin guşă şi lavinia şandru? (tanti asta are nişte păreri atîîîîît de clare şi de pătrate despre ce e bine şi ce nu, ce e drept şi ce e strîmb, despre care e adevărul şi cît de tîmpiţi sînt ceilalţi, încît mă mir că mai respirăm pe lîngă ea. ar trebui să picăm toţi morţi sau cel puţin să tăcem cu toţii, că tot nu ştim nimicuţa.) 
 
ceva mai spre seară am făcut clătite. n-am mai făcut în viaţa mea. very strange.
înainte de asta, am plantat o aloe aristata în niţel pietriş cu păr de cîine, pietriş fără păr de cîine, sfărîmături de marmură şi pămînt adunat prin bunăvoinţa (ba chiar prin munca fizică) a cuiva drag, căruia nu-i dau pseudonimul aici, că nu ştiu dacă vrea. deşi ar merita. e o aloe fără rădăcină, care zace din ianuarie trîntită pe o farfurie, cu capătul acoperit cu două linguri de nisip. de-atunci a făcut şi pui… very, very strange!
 
cam în acelaşi timp pe cînd turnam în tigaie amestecul de ouă, făină integrală, lapte şi tărîţe (da, dom’le, am făcut clătite cu tărîţe şi patru inşi plus un cîine s-au lins pe toate degetele!), un domn bine, de înălţime medie spre mică, cu mînuţe şi picioruţe mititele, cam poloboc de felul lui, hrănit cu mult rahat, a insistat pe un sait că n-am tradus io, nu, io doar am adaptat traducerea altcuiva, care probabil o fi fost cam slabă. pen’că eu nu-s în stare să traduc, n-aş putea fi, el nu ştie să am io asemenea abilităţi, rezultă că a fost o maşinaţiune la mijloc, premiul nu mi se cuvine, tovarăşi, cetăţeni, moncher, ieste o manevră!
şi a insistat îndelung, nu orişicum… din păcate îmi sună nişte bip-uri în cap de cîte ori vreau să încep vreo frază drept răspuns la adresa acestui nene, aşadar nu vă pot povesti mai departe, deşi pe cuvînt că din dialogul original am exclus orice ocazie de bipuire.
pisoiul e încă bine. în rest, very strange day indeed…

bietul motan returns…

noroc c-am scris în blog cînd a avut prima criză, ca să ştiu să-i spun doctorului – care n-a vrut să-i facă encefalograma data trecută, a spus să aşteptăm să vedem dacă mai face una – cînd a fost. că ieri a fost a doua. din cîte ştiu eu. că poate or mai fi fost cînd nu eram acasă…  
 

sora vacii incaltate

mai adineauri m-am întîlnit cu sora vacii încălţate despre care scriam astă-toamnă. sora-vacii e o sexagenară îmbrăcată curat, cu părul aranjat, care plimba de lesă un căţel – altminteri nevinovat – la cîţiva paşi în faţa mea. căţelul s-a căcat lîngă gard, sora-vacii a scos ceva din buzunar şi s-a aplecat. nu, nu era o pungă pentru strîns căcaţi de cîine, era un şerveţel cu care a şters căţelul la cur. pe urmă, sora-vacii s-a îndreptat de spate, a mai făcut doi paşi şi a aruncat şi şerveţelul pe jos lîngă gard. cînd am întrebat-o de ce aruncă şerveţelul pe jos, s-a uitat la mine cu cei mai miraţi ochi posibili şi mi-a replicat ‘dar vedeţi vreun coş de gunoi pe aici?’. sora-vacii, te anunţ că sînt coşuri de gunoi prin zonă, că a avut grijă onţanu să le înmulţească. dar, şi dacă n-ar fost, cu ce te îndreptăţeşte asta să faci ce-ai făcut, sora-vacii? am întrebat-o retoric cum se poartă copiii şi nepoţii ei şi, plecînd, cu nervul inflamat la maximum, mi-am exprimat în gînd speranţa că n-are nici copii, nici nepoţi, vaca proastă şi împuţită.
oare la subsuori se spală genul ăsta de javre? oare acasă fac curat? şi dacă da, de ce pe stradă fac mizerie? nu-s din aceeaşi ligă spălatul la subsuori şi nearuncatul gunoiului pe stradă, nu? sînt din manuale diferite, a doua nu era în curricula lor şi n-au avut chef de lecturi suplimentare!
 
(bine, deci data viitoare cînd o să mă întîlnesc cu vreun marţafoi de doi bani precum ăsta, o să ştiu că nu-i vina lui, ci a lu’ comunista de mă-sa, fata lu’ altă comunistă, care l-au educat împreună. că altă explicaţie nu găsesc pentru nesimţirea coţofenelor trecute de-o anumită vîrstă.)