nu

şi după alea două de mai jos ajung acasă şi găsesc alta la fel. de fapt vreo două. despre care renunţ să mai vorbesc. oricum e prea lung şi complicat.
lumea nu mai gîndeşte şi nu mai are principii. 
renunţ şi la acest blog, care nu ştiu cum, peste noapte – poate pentru că, precum în bancul cu oşteanul lui ştefan cel mare care nu mai putea să-i omoare pe turcii care se apropiau fiindcă-i ştia ‘de mici’, precum în bancul ăla, ziceam, nu mai pot să mă feresc de povestiri personale pentru că am căzut în plasa lui ne-cunoaştem-de-aproape-doi-ani-sau-măcar-ne-vedem-des-de-atunci –, s-a transformat într-o langa-langa personală. şi chestiile personale în public nu-mi aduc nimic bun. ori le ţii pentru tine, ori pregăteşte-te să te plesnească peste faţă.
iar mie tocmai mi s-a aplecat de plesnituri.
 
(acu’… probabil că n-o să plec lăsînd ca ultime cuvinte ceva despre cum mi s-a aplecat. mă gîndesc şi mai vedem.)

da

mda…
la însemnarea anterioară am dat-o pe haz, dar deja nu mai ţine şmecheria asta.
e vineri. cum bine se ştie (şi dacă nu, tot aia e), vinerea mă duc la munci.
la
3 am terminat revista. cam tîrzior. poate pentru că acum două săptămîni
ni s-a spus că de la numărul asta se schimbă tipografia, deci formatul.
prima dată pe formatul nou a durat un picuţ mai mult. dar ne-am
descurcat onorabil. eu, cu ochii pe ceas, să nu ratez întîlnirea de la
bancă. întrucît voiesc un credit. very important credit şi primul din
viaţa mea. am chelit umblînd după acte. şi ce mare sculă de acte,
adeverinţa de salariu şi fluturaşii pe ultimele luni.
vinerea trecuta, la contabilitate, eu cu formularul de adeverinţă, contabila cu replica: ‘dar, te rog frumos, ţi-o dau luni, că azi…’ …n-am înţeles ce, dar tot aia era.
luni, la contabilitate, ora 12 după-amiaza: ‘nu e gata, nu vezi că abia am venit? n-am avut timp!’ întreb cînd se va întîmpla. ‘cîndva azi.’
evident că la 12 jumate, cînd mi se termina şedinţa de redacţie, urma
să plec şi n-aveam de gînd să lustruiesc marmura la casa presei cine
ştie cîte ore avea să dureze.
avea să dureze mult mai mult.
după multe insistenţe şi bănuieli că dacă nu-şi mişcă_curu’ o jupoi, miercuri dupa-amiază am pus laba pe hîrtii.
deja de nişte zile bune ar fi trebuit să fiu la bancă.
ieri,
adică joi, m-am dus la bancă. m-am băgat pe gîtul lor, jurînd credinţă
plăţilor regulate, promiţînd solemn că nu există în vocabularul meu
cuvîntul ‘întîrziere’.
mai aveam însă de completat cu vreo două hîrtii. a rămas că le duc azi.
 
cum e ora 5, iar eu sînt tot la casa presei, se deduce că n-am ajuns la nici o bancă.
şi astfel, ca-ntr-un ‘roman rotund’ de rebreanu, revin de unde-am plecat:
 
la 3 am terminat revista. cam tîrzior. poate pentru că acum două
săptămîni ni s-a spus că de la numărul asta se schimbă tipografia, deci
formatul. prima dată pe formatul nou a durat un picuţ mai mult. dar
ne-am descurcat onorabil. eu, cu ochii pe ceas, să nu ratez întîlnirea
de la bancă.
la
3 jumate aflăm că nu, nici vorbă, nu se mai schimbă tipografia. nu
acum. abia de la 1 august. deci să facem revista pe vechiul format.
toată lumea ştia, şi-atunci, la ce bun să ne mai zică şi nouă? nu?
 
oricum,
cu glas sprinţar am primit asigurări că putem întîrzia predarea
revistei pînă la miezul nopţii, nu pînă la 7. sau, doamne fereşte, pînă
la 5, cum statua… şoferul trimis să ia printurile-martor şi cd-urile.
(ştiţi, nu? ştiţi că şoferii, portarii şi bodyguarzii sînt factorii
hotărîtori din orice instituţie, nu?)
 
îmi caut de lucru. oricum la credit nu mai sper.
noi, bine. dumneavoastră?

rus batrin

mă simt ca rusul ăla bătrîn căruia nu i-au zis că s-a terminat războiul şi în fiecare an arunca în aer vreo două-trei trenuri prin pădurile siberiene. 
invitaţie la aniversarea b-24-fun de la motoare. la 8. 
toanta de a s-a dus la redactie fara materialul cu interviul. l-a uitat acasă, floarea. eu, la mine acasă, asteptînd materialul pe mail să-l citesc şi să-l traduc din limba-redactorilor-tonţi în română, aflu asta din… gura messengerului ei. la 6 seara. toanta tre’ să se ducă acasă, să-mi trimită interviul pe mail, să-l văd, să i-l trimit dtp-istului să-l pagineze, să pot să plec şi eu ca omul la motoare.
toanta stă în ferentari. de la casa presei pînă acolo am timp să mor, să mă văd cu sfîntu’ petru, să fac o tablă cu talpa iadului, să înviez, să-i provoc infarct legistului, s-o leşin pe mama şi s-o bucur pe fătuca aia care nu mă lasă să demisionez.
ora 7 jumate. interviu, ‘uie. mă gîndesc că oricum fac douăzeci de minute pînă la motoare, nu-i bai, pot să plec la 8 de-acasă, la 8 jumate chiar, care-i problema?
ora 9. îi trimit toantei – care e, desigur, offline – un mesaj furios.
ora 9.20. corectoarea mă agaţă pe msg. ‘eşti? ce faci?’ fut cîinii.uite-aşa şi-aşa, am o mie de draci că nu m-am dus, că aştept şi-acum interviul să i-l dau lui b (adică detepistului).
corectoarea, cu mîna tremurîndă: ‘păi, ce, mai e b acolo?’ zic ‘poftim?’ ‘nu mai e, măi, a plecat de mult. de ce nu te-ai dus la petrecere, că tot mîine face paginile?’
 yeah…
 
later edit: de felul meu nu prea ajung pe la petrecanii de-astea. dar cînd ai muncit nişte săptămîni de ţi-a ieşit pe nas şi-ai ieşit doar o seară cu prietenii şi restul la budă, tot rus bătrîn să ajungi? nu-i cam mult?!
 
mă duc să bag o tablă cu tălpiţă ăla.
 
la mulţi ani lu’ abjectu. cu întîrziere.
la mulţi ani corectoarei. la timp. (nu pun link, că am scris cam urîţel de ea, şi nu-i frumos. e ziua ei şi nu merită. adică nu merită una ca asta, băi!)

reamestecate

• natalie imbruglia într-o reclamă la nu ştiu ce fard de gene. superbă. aranjată, bibilită, coafată, retuşată, superbă, superbă.
păcat. unde e mănguţa din torn? sau măcar despletita de-acum un an, doi?
ce-au făcut cu mănguţa mea?
(da, ştiu, şi alea tot nişte imagini lucrate erau. dar…) 
 
• americanii au tras un sondaj dintr-alea de-ale lor. de data asta au intenţionat (sau poate nu) să măsoare gradul de patriotism la nivel mondial. a reieşit că ei sînt cei mai patrioţi (perfect), iar cei mai ne sîntem noi, ăştia din estul europei. dintre care est-europeni ungurii ar fi cei mai patrioţi. (nu ştiu ce măsurau de fapt, cît de tare îţi iubeşti ţara sau cît de mult o urăşti pe-a altora? ok, glumeam. sau poate nu.)
oricum, interesant de tot mi s-ar părea ce anume întrebări au fost puse în sondajul cu pricina, fiindcă rezultatul e ca un film de hollywood: parţial real, la suprafaţă are logică, pe fundal se întrezăreşte echipa de cascadori, iar scriitorul replicilor n-a studiat dialectul local. 
ce m-a dat pe spate cu scaun cu tot a fost explicaţia lor pentru nivelul scăzut al patriotismului est-european: că, de cînd a căzut blocul comunist, popoarele cu pricina încă n-au apucat să-şi găsească o identitate…
vai de mămica lor. ce-o fi însemnînd în america sintagma ‘identitate naţională’? ce soi de peşte ciudat şi necrescător în apele europei răsăritene o mai fi fiind şi ăsta?
 
later edit: într-o primă fază am zis ‘măi, da’ ce cred americanii ăştia, că toţi am făcut parte din urss?’ după care mi-am dat seama ce gogonată am tras-o şi eu. păi, uite cecenii, au făcut şi-un război pe subiectul ăsta. 
 
• aseară, chiar înainte de-a adormi, nu ştiu din ce motiv mi-am amintit un minut din documentarul despre woodstock. mai exact, un nene vidanjor care se ocupa cu întreţinerea toaletelor ecologice de la marginea cîmpiei cu pricina. o mînă de reporter i-a băgat un microfon sub nas şi o voce fără gură l-a întrebat ce părere are despre ceea ce se întîmpla acolo. ‘am un băiat aici şi altul în vietnam. ce părere aş putea să am?’ a replicat omul.

amestecate

scotland yard, cu obrajii în flăcări, mărturiseşte că alt poliţist de-ai lor a pierdut un rucsac în care se aflau ‘anchete privitoare la terorism’. 
că diverşi yardişti pierd din cînd în cînd acte ambalate în cîte un rucsac, în valize, în diplomaturi, asta nu mă miră foarte tare. alta e întrebarea de care nu scap: dom’le, da’ DE CE le cară atîta? ce fac cu ele? la ce le tot mută de colo-colo? ăştia n-au sistem informatic? calculatoare? reţele?
harduri, mamaie? goblenuri, ceva? pînă şi pe motanul ăla îl cheamă mp3, scotland yardul de ce cară anchetele cu rucsacii?
 
în fine, e cald! de-o apărea şi soarele chiar o să zic că-i vară.
 
da, dom’le, n-am nimic interesant de scris. care-i problema? 
 
mondialul ăsta de fotbal e o jale. eu, cu milă-n glas, le-am găsit scuza că e cald şi nu pot să alerge. mama, şi-aşa cu capsa pusă după ce-a îndurat elveţia – ucraina fără goluri şi-n ritm de melc, mi-a tăiat-o scurt că la mondialul din mexic era şi mai cald, şi ce campionat a fost ăla! ce meciuri, ce goluri, ce ritm, ce alea… da, mama a-mbătrînit ori naiba ştie. că văd că nu pricepe. ăia de-atunci jucau un joc frumos şi le plăcea la nebunie, ăştia de-acum fac bani.
 
e ca şi cum ai compara-o pe bunica_cu scotland yardul. bunica are o pasiune şi se foloseşte de net ca s-o facă profitabilă, scotland yardul n-are net şi se foloseşte de agenţi ca să piardă rucsacii. ori are net, dar acolo nu se poate pierde nimic, spre deosebire de cîte un taxi convenabil.
 
la lucrarea îndelung frecată şi greu terminată mi-am amintit – acum, evident, după ce am predat cd-ul – că am uitat să fac ceva.  ………………….. (loc de completat cu injurii)
 
‘pisi, ţi-a trecut?’ – fătuca de la jobul de vineri.
fostă iubită de fotbalist notoriu. inimă de aur, creier de muscă. ei, exagerez – la creier, nu la inimă. cu ce-ar fi mai prejos decît mulţi alţii? că nu s-a născut einstein nu-i vina ei. în schimb bunătatea este meritul ei incontestabil. la care se mai adaugă o sumă de mici calităţi.
la ce bun inteligenţa efervescentă secondată de răutate?
 
să mă uit în oglindă cînd întreb asta?
 
‘ai, pe naiba!
 
 
(later edit: da, este cald, recunosc, dar să mă lămurească cineva de ce m-am trezit de frig azi-noapte mai spre zori. şi-a trebuit să mă-nvelesc) 

oboseala

dah… am terminat-o şi luna asta. adica iar am muncit îndelung, din greu şi pe gratis.
am obosit şi nu mai vreau nimic.
mă bălăcesc în nişte incertitudini, care-s mai rele decît orice. mai bine tai nodul şi-mi văd de altele.
deşi mi se ţipă în telefon ‘nuuu, te rog frumos, nu pleca, zi-mi că nu pleci, uite, trebuie să mă duc… într-acolo să fac… aia şi ailaltă, şi nu pot să plec, că aş sta tot gîndindu-mă, haiterogfrumos…’
nu, nu-i o relaţie de amor. e o individă care nu mă lasă să-mi dau demisia. şi-aşa ne vedem rar, fato, ce ţi-a căşunat!
 
probabil că dacă o să recitesc însemnarea asta peste cîteva luni n-o să înţeleg nimic şi n-o să am nici o idee despre ce e, cu cine şi mai ales de ce.
da’ o scriu acum doar ca să nu închid blogul de intens ce bălteşte. o s-o şterg mai încolo.

hirtie

mă doare capul, două milioane pe cărţi! şi de-abia mîine mă duc oficial la tîrg!