la televiziunea lui alexandru sassu…

la televiziunea lui alexandru sassu, lumea nu mai citeşte.
problema e aici.
cei care vor o rezolvare se adună aici.
poate, poate. vorba lui cezar paul bădescu, da’ de ce pe banii mei?
 
(au mai scris şi alţii înaintea mea, eu nu fac decît să duc vorba ca să se audă.) 
Anunțuri

o firma si alta firma

bancă. brd.
– bună ziua. am o rată de plătit.
– da, daţi-mi contractul.
– contractul? plătesc de luni de zile şi n-am avut nevoie de contract.
– da’ unde-aţi plătit luni de zile fără contract? la banca asta, în nici un caz.
– nu doar la banca asta, dar chiar la ghişeul ăsta.
– nu se poate aşa ceva, vă rog să-mi daţi contractul.
– păi, nu-l am la mine, evident, din moment ce n-am avut nevoie de el pînă acum, la ce să-l fi luat?
– fără contract nu puteţi plăti.
– adică să mă duc acasă şi să mă întorc, după toată coada la care am stat?
(ea – privire condescendent-îndurătoare)
– bine, doar de data asta, dar data viitoare să veniţi neapărat cu contractul!
– vin, vin…
 
(o lună mai tîrziu)
– bună ziua, am o rată de plătit. poftiţi contractul.
– dar nu-i nevoie de contract, daţi-mi doar…
(eu, privire tîmpă; ea, aceeaşi persoană de data trecută.)
 
‘termopane’. casa noastră.
(telefon primit cu aproape o săptămînă înainte de termenul la care îi aşteptam) 
– bună ziua, vă rog să-mi spuneţi dacă am putea veni mîine dimineaţă să… dacă se poate…
– se poate, cum să nu.
(stabilim ora 10.)
(ziua următoare, puţin după ora 10, ţîr-ţîr la uşă.)
– bună ziua, ne scuzaţi pentru deranj…
(io cu ochii bulbucaţi – cum adică ‘deranj’?)
– …am venit cu montatul…
– păi, da, poftiţi, vă rog.
(intră un ins, se duce pe balcon, se uită la balcon, se uită jos, mă cheamă.)
– aoleu, e ceva acolo jos, chiar lîngă bloc. e un adăpost de pisici cumva?
(mă aplec şi mă uit. mda, e o mini-seră de roşii, pe acoperişul căreia doarme de regulă o şatră de pisici. acum e doar una, lăbărţată în penumbră.)
– păi, da, sau… mă rog… dar de ce…?
– păi, zice el, ia uitaţi-vă la marginea balconului cum e, dacă se desprinde vreo bucată şi cade acolo?
(clipesc des şi încerc să scot cuvinte logice. nu reuşesc.)
– pe pisici? păi, zic, arunc cu nişte apă pe ele să fugă…
– a, nu, lăsaţi, că fug ele, dar mi-e să nu le stricăm adăpostul…
(ok, eu am şi nişte lilieci cuibăriţi pe aici pe undeva, mai bine mă retrag pînă nu mă-ntreabă şi de ei)
(intră şase inşi în uniforme cu tot bagajul după ei şi o şterg pe balcon, că acolo era bătaia peştelui.
nu mă deranjează nimeni cu nimic pînă peste vreo jumătate de oră, cînd mă întreabă dacă vecinul de dedesubt e acasă, că are ditamai ţeava la balcon care blochează funia cu care ridică ei panoul din faţă… în fine. sun la uşa ălora de sub mine; cum mă aşteptam – canci. mă duc pe balcon să le zic ălora că nu pot să-i ajut. se vede pe faţa lor că nu-s prea fericiţi, dar nu comentează nimic. arunc o privire în jos – mai erau vreo patru inşi în faţa blocului. o fi venit toată firma, îmi zic. moaaa, ăştia au venit să ia şpagă toţi?
apare în casă unul cu nişte geamuri în braţe. şi rămîne aşa cu ele. eu îi zic să le proptească de bibliotecă, să nu mai stea cu ele băţ. le propteşte de rafturi de parcă ar fi fost din sticlă supercasantă, nu cumva să zgîrie lemnul, bagă mîna şi aranjează şi cărţile în spatele lor, se duce să aducă altele şi rămîne şi cu alea în braţe.)
– proptiţi-le şi pe alea, că nu se întîmplă nimic.
(le propteşte cu aceleaşi infinite precauţii şi dispare.
între timp, ăia de pe balcon, treaba lor cum, că mie nu mi-au mai zis nimic, au ridicat panoul din faţă şi s-au apucat de munci. primul sosit intră în casă ţinînd un cataroi de beton în mînă.
– ia uitaţi-vă ce-ar fi căzut! da’ le-am ţinut eu cu mîna, e-n regulă.)
(mă uit din pragul balconului. ăilalţi, făloşi nevoie mare, îmi mai arată cîteva cataroaie de diverse mărimi care n-au mai aterizat pe adăpostul de pisici şi roşii fin’că le-a ţinut omu’ să nu cadă…
intru. îmi revin oleacă. ies iar la ei)
– nu doriţi o cafea? 
– nu, mulţumim frumos.
– apă, măcar. de la frigider.
(erau nişte grade afară totuşi. apă au acceptat, dar n-au făcut abuz… de băut îşi aduseseră o sticlă de cola la doi litri, iar de mîncat mîncaseră în maşină, în faţa blocului, înainte să urce. mi-a zis cineva care-i văzuse.)
– se poate la baie, nu vă supăraţi?
(th! ce-ar fi fost să-i zic că nu, sărmanul? cum naiba să nu se poată la baie…)
(după vreo două ore, ţîr-ţîr la uşă. deschid cu convingerea că văd alte uniforme. cînd colo, doi inşi pînă-n tavan, îmbrăcaţi la paişpe ace, cu mape sub braţ.)
– bună ziua. ne cerem scuze pentru deranj. sîntem de la casa noastră.
(err… şi-adică?)
– am venit într-un mic tur de inspecţie la colegii noştri, dacă ne permiteţi…
– a, sigur, poftiţi
(zic eu pe cel mai natural ton, de parcă mă aşteptam, evident, să vină în inspecţie la ‘colegii’ lor, ba chiar m-aş fi revoltat să nu vină nimeni în inspecţie…
îi conduc la balcon, ei ies şi stau pe-acolo o vreme. pe urmă intră şi mă iau la întrebări)
– aveţi observaţii de făcut? s-au purtat bine colegii noştri? am auzit că aţi avut probleme cu vecinii!
(‘problemele cu vecinii’ fuseseră… nu ştiu. unul dintre muncitori intrase la un moment dat bombănind subţirel că-i pare rău de roşiile omului de la parter, da’ nu se poate să blochezi tot accesul în jurul blocului. de la vecini, propriu-zis, n-am auzit nici pîs. se vede însă că muncitorii au dat imediat raportul la inspecţie.)
– nu, nu, n-a fost nici o problemă cu vecinii.
– aveţi de formulat vreo plîngere? insistă ei. dacă e ceva în neregulă, vă rugăm să ne spuneţi.
(io, cu ochii ca la melc şi cu gîtu’ gîtuit:)
– nu, domnule, chiar n-am nici o plîngere, dumnealor s-au purtat foarte frumos, au fost atenţi cu mobila, s-au descurcat singuri cu ridicatul panoului… n-am nimic de obiectat, chiar din contră! 
(în fine, pleacă inspecţia, muncitorii muncesc, unul intră cu fostul meu parapet de la balcon, din geamuri cu armătură, şi mă întreabă…)
– doriţi să le păstraţi sau să vi le duc undeva?
(pînă la călăraşi şi-napoi, vezi să vii cu biletul de microbuz ştampilat)
– nu le păstrez, vă rog să le duceţi afară, dacă se poate.
– sigur că se poate!
(şi chiar le duce.)
(io stau de lemn la calculator şi nu-mi revin. după o vreme, mă trezesc cu o trupă de inşi în casă.)
– la revedere, să trăiţi.
(şi-o şterg toţi pe uşă afară din apartament. mă uit lung după ei şi mă duc în balcon. rămăseseră trei mari şi laţi, care dădeau cu spumă şi bibileau feroneria. deci pînă la urmă nu veniseră atîţia doar pentru şpagă…)
(după patru ore în total, îmi dau seama că s-a terminat fiindcă un fecioraş mărunţel vine la mine să-i semnez actele. inspectez şi eu, întreb ce şi cum, care se deschide cum cînd şi unde, apoi semnez. minunîndu-mă cu voce tare că a durat aşa puţin, că a ieşit aşa de bine şi spunîndu-le că n-a fost în zadar cît m-am hălăduit pe forumuri înainte să aleg firma.)
– păi, da – spune omu’ cu cataroaiele, foarte fălos -, n-aţi văzut că şi şeful cel mare a venit în inspecţie?
(ha? mă abţin să mai întreb ce înseamnă ‘şeful cel mare’ şi, contrar principiilor mele, le dau nişte bănuţi. nu refuză, dar îmi mulţumesc îndelung şi fără urmă de falsitate. moment în care îmi dau seama ce anume lipsise în toate aceste patru ore, deşi aşteptasem cu groază să aud: acel fel de a vorbi brutal şi gutural al multor muncitori. iaca poznă, ăştia nu-s chiar băieţi de după blocuri.)
(îşi strîng băgăjelul cu o iuţeală de nici nu-mi dau seama cînd se întîmplă, salută politicos şi se cară toţi. mă uit în urma lor. la intrare, nimic. pe hol, nimic. în cameră, un şurub pierdut. pe balcon, oareceuri de măturat, dar atît. îmi amintesc fugar de forumistul care se văita de cei doi puitori-de-termopane care i-au făcut gresia praf şi s-au certat între ei ca la uşa cortului o jumătate de zi, după care l-au abandonat şi-au zis că nu-s plătiţi destul…)

cu ochii-n soare

stau şi eu cu ochii-n soare şi mă gîndesc aiurea.
 
– un bărbat pe jumătate paralizat a fost adus la spital după ce la centrul de îngrijire unde zăcea făcuse viermi în ureche. medicii au concluzionat că o muscă şi-a făcut cuib în urechea lui şi că ‘cel mai probabil, auzul bărbatului e definitiv compromis, nu va mai auzi niciodată’. asta era ieri. azi, medicul care s-a ocupat de urechea lui spune că de fapt, cînd l-a luat la bani mărunţi, viermii făcuseră ‘jumătate din treabă’, curăţînd frumos mizeria şi rana din canalul auricular, deci nici vorbă de pierdut auzul, ci de salvat ‘în mod miraculos’; ‘nu credeam să văd aşa ceva vreodată în viaţă’, s-a exprimat medicul cu pricina.
concluzia firească este că medicii de pe la noi (nu ştiu: toţi? unii? prea mulţi dintre ei?) n-au nici cea mai vagă curiozitate profesională. în vest se practică – nu pe scară largă, dar nici cu titlu de bizarerie subversivă – curăţarea naturală a rănilor cu larve de muşte. dar pe ai noştri nu-i interesează. lor, cînd dau cu nasul întîmplător de aşa ceva, li se pare un miracol. eventual de sus… c-aşai medicina asta, o încrengătură de necunoscute şi miraculoase căi divine. la ce să mai piardă timpul învăţînd aiurea? ia să pună mîna pe nişte mătănii.
 

ridice mîna-n sus agenţia aia de publicitate din românia
care şi-a angajat, pe lîngă copywrighteri mai mult sau mai
puţin alfabetizaţi, şi
un
corector
. dar nu, ele-s sărace, n-au buget pentru corectori. alde multi media est, de pildă, cu ciuma aia de reclamă la dero şi cu sloganul nedus pe la şcoala elementară ‘parfumul anilor cei mai frumoşi’. sau pîrlita de saatchi
& saatchi
, cu reclama la berea ciuc, care-mi zgîrie urechile cu
locaţiile selecte’… ba, au mai avut tupeul să facă şi sait cu
numele asta, locatiiselecte. hai, pe creative director, nick hine,
nu-l pun la socoteală, că nu-i de pe la noi, dar taie frunza la cîini pe-acolo un cîrnat de ‘creativi’ care n-au putut pune mînă
de la mînă să-şi ia un dex, dacă tot au chiulit de la
şcoală. şi dacă tot s-au băgat în domenii care au legătură
fix cu orele de la care au chiulit. (nu zic că dexu’ e şi gratis online, nu zic. cineva ar trebui să caute şi acolo, şi iar timp pierdut. adică taim iz mani una la mînă, iar a doua la mînă, aşa o activitate intrigantă nu poate fi întreruptă pentru işiuz minore.)
 
– dar, bine, de ce să ne enervăm că agenţiile de publicitate n-au dicţionare sau, şi mai şi, că un gică de după blocuri se laudă ‘mia-m luat maşină’? nu, nu, să nu ne enervăm. să ne amintim mai bine că la examenul de titularizare unul din cinci profesori a luat o notă cuprinsă între 1 şi 5 şi că peste 6000 de posturi de profesori sînt ocupate de indivizi care n-au luat examenul cu pricina. de parcă am avea să le furnizăm şcolari care n-au luat examenul de şcolari. 
 
(- de ziua îngropării patriarhului teoctist, la ora 11 dimineaţa, bursa română şi-a întrerupt activitatea timp de un minut… în semn de pioşenie. mi-a luat o vreme să-mi revin, aşa că abia acum întreb: oare poate exista ceva mai suprarealist-ipocrit? să organizăm concurs pentru depistarea celor mai remarcabile exemple?)

noua dreapta si normalitatea

apollinaireonline.com spune că a fost
ameninţat cu bătăi şi chiar mai rău decît atît de
nişte apucaţi din mişcarea neolegionară noua dreaptă. (unii se
îndoiesc de asta şi consideră că totul e o înscenare a
lui apollinaire însuşi ca să se vîre în atenţia
publică, să ajungă vip prin presă şi alte asemenea. eu mă
îndoiesc de ăştia care se îndoiesc. adevărul însă
nu-l ştiu şi, la drept vorbind, prefer să semnalez situaţia şi
să mă fac ulterior de rîs decît să presupun că nu e
adevărată şi să bag capul între urechi doar ca să nu mă
fac ulterior de rîs. mare chestie, ce să spun, de rîs
m-am mai făcut şi mă voi mai face. drobul de sare stă bine pe
dulap, n-o să încep io să tac ca să nu suflu spre el să-l
fac să cadă.)

 
pentru distanţa pe care o doresc între
mine şi noua dreaptă, este prea puţin important dacă este
adevărat că apollinaire şi-a pus la cale o farsă (repet, mă
îndoiesc tare…) ori dacă nişte crăci neolegionare l-au
ameninţat pe bune. (din toate celelalte puncte de vedere este
important de ştiut dacă e una ori ailaltă!) din punctul meu de
vedere, o mişcare care se aliază cu găşti de pensionari isterici
(suprarealist de-a dreptul) şi iese pe stradă să ia la caftit
homosexuali, urmărindu-i cu crucea şi prapurii în frunte, cu
o mînă pe biblie şi ailaltă pe bîtă, o astfel de
mişcare este demnă de dispreţ. aici nu mai e vorba de doi-trei
malaci cu minte micuţă care intră pe un blog şi proferează
ameninţări, pupaţi sau renegaţi ulterior (doar cu jumătate de
gură) de diverse alte pseudonime care se revendică din nd. aici e
vorba chiar de ea. de mişcarea nd. cu comunicat de presă, cu voie
de la primărie, cu antet şi semnătură. la ce să-mi pierd timpul
studiind suplimentar doctrina şi marile cuvinte ale căpitanilor?
există atîtea curente de gîndire demne de luat în
seamă şi aplicat, care în plus nu au nici umbre dese şi
debarale pline de schelete. de ce să mă chinuiesc să studiez şi
să extrag lumina dintr-o doctrinuţă care nici nu şi-a plătit
amenzile istorice, dar vrea să mărşăluiască în jeep-uri pe
sub arcul de triumf? în plus, dragii mei, mie nu-mi plac
doctrinele. nu v-am spus? îmi pare rău dacă am uitat. credeam
că se înţelege.
ce mi-a atras atenţia printre altele
în toată distracţia asta. o persoană îi răspunde lui
apollinaire la el pe blog:
‘bah tu esti barbat sau ce mama
dracu’ esti? Te plangi pentru cateva cuvinte, nici alea
nemaipomenit de inteligente, ca o curva d-aia de cartier amenintata
de de baietii de la bloc ca o prind si-i dau jos chilotii.’
ce înţelege de aici capul meu
mic? că_cuvintele sînt lipsite de importanţă. cuvintele sînt
vax. cuvintele nu reprezintă absolut nimic. – să ridice mîna-n
sus aceia dintre voi care, citind asta, încă n-au lacrimi în
ochi. de rîs. nu ştiu ce s-a făcut vreodată pe lumea asta
fără cuvinte. nu ştiu ce mare bine şi ce catastrofă s-au
întîmplat vreodată pe lumea asta în lipsa
cuvintelor. nu ştiu nimic fără cuvinte. e unul dintre puţinele
lucruri din vechiul testament cu care sînt absolut de acord. la
început a fost cuvîntul.
 
să reluăm:
‘…ca o curva d-aia de cartier
amenintata de de baietii de la bloc ca o prind si-i dau jos chilotii.
Nu ca ei nu i-ar placea (pe principiul “lasa-ma, imi place”) dar
e mai de efect asa, sa faci pe victima!’
ce înţelege
de aici capul meu mic? că_curva d-aia e curvă întotdeauna,
pentru că-i place cu oricine, oriunde, oricum. ca_curva nu poate să
fie niciodată victimă. dar niciodată. curva e o păcătoasă, nu
ştim dacă mai păcătoasă sau mai puţin păcătoasă decît
homosexualul, de pildă, trebuie să mai studiem doctrinele în
acest sens, dar cert e că_curva e o păcătoasă şi-atît. ei
îi place şi-atît. ruşine curvei.
 
despre normalitate:
‘Niste oameni normali (dar normali
in adevaratul sens al cuvantului, cei care duc o viata sanatoasa,
complexa, cei care au o activitate profesionala, cei care au o viata
sociala concreta, nu pe messenger, cei care vorbesc cu gura si nu cu
degetele, cei care fac sex in 2 si nu de unul singur, si NU cei care
apara normalitatea doar ca notiune fara a avea cea mai vaga idee
despre sensul practic al cuvantului) nu se ascund sub diverse
pseudonime ca sa-si spuna ideile’
ce
înţelege de aici capul meu mic? ăia normali nu vorbesc decît
cu gura. aşa e normal, aşa ‘am fost lăsaţi pe lume’, gata cu
prostiile. ăia normali nu se masturbează (desigur, procentul de
masturbatori în rîndul tineretului mai mult sau mai puţin
virgin e aproape de sută la sută, deci normalitatea în acest
context e reprezentată doar de busuiocul meu de pe balcon). ăia
normali au o activitate profesională. dar ea nu implică nici
vorbitul cu degetele, deci în nici un caz calculator, nici
folosirea messengerului, deci vezi mai sus, nimic altceva decît
vorbit cu gura şi dat cu tîrnăcopul. aşa.
ce n-a
înţeles capul meu cel mic este ce înseamnă ‘normali în
adevăratul sens al cuvîntului’ şi ‘sensul practic al
cuvîntului normalitate’, spre deosebire de ‘normalitatea doar
ca noţiune’. …ce din coadă au să sune. iată o rimă, spusă cu
degetele, deci nu contează. s-o sărim.
 
(a, acum m-am prins. gata, gata, am înţeles. deci nu e noua dreaptă soluţia, secta amish e!)
 
sclavia
a durat cîteva mii de ani. cu siguranţă, după primii 30,
lumea a început să-şi spună că asta e normalitatea. după
aproape un secol, nimeni nu se mai îndoia că e normal să
existe sclavi. din mileniul următor, deja sclavia devenise esenţa
normalităţii.
deci,
ca să nu mai pierdem timpul: ce ziceaţi că înseamnă
normalitate?
 
 
later edit: madama din a cărei gîndire largă am extras citatele de mai sus se ia şi de o oarecare tinerică membră cu mult zel a mişcării nd:
‘…ai cumva impresia ca ai reprezentat sau vei reprezenta vreodata
imaginea Noii Drepte? Te sfatuiesc sa mai arunci din cand in cand cate
o privire in oglinda, aia a sufletului cel putin! Cand o ajunge o
jidanca imaginea Noii Drepte eu ma inscriu in Antifa!’ 
asta după ce teoretizase puţin metodele de luptă în epoca_contemporană:
‘In secolul nostru inamicul se infiltreaza, te sustine si te pupa in cur
si apoi te loveste pe la spate, cum e cazul de fata (that’s so gay,
apropo
).’ 
sublinierile îmi aparţin. 
well… mă duc imediat să studiez această doctrină însufleţitoare. dar, ah, ce ghinion, n-am nici un antivomitiv la îndemînă. cred că voi amîna.

 

reclama la zaraza = rocket science

am o problemă cu cei care combat reclamele la vinarsul zaraza în modul de mai jos:
 
"Ma enerveaza la culme reclama la Zaraza cu "Anul asta nu ti-ai schimbat
masina, nu ti-ai luat vila si nici telefon cu bluetooth, cum are toata
lumea. Nu ai pupat [cururi] ca sa avansezi in cariera si ti-ai dat toti
banii pe carti, filme si calatorii. bla bla … respectul nostru.. bla
bla."

Ce ochelari de cal. Adica daca eu am telefon cu bluetooth
(din 2004 chiar), Ipod si aparat foto sunt o manelista? Mai am si
calculator cu internet, robot de bucatarie si aspirator. Si chiar si un
ceainic de moda veche, de alama. Mai am vreo sansa la respectul
producatorilor Zarazei? Se pare ca nu. Cu toate ca dau destul de multi
bani pe carti, filme si calatorii. Dar se pare ca ar trebui sa ii dau
pe toti.
"  (blogul ‘mainimic’ de pe blogspot)

 
am convingerea că printre cei de la zaraza care au avut o asemenea idee de reclamă şi printre cei de la iqads care au realizat-o există cu siguranţă şi posesori de mobile-cu-blutut, de mercedes, ipod, aparat foto, calculator cu internet, robot de bucătărie şi aspirator. nu în sensul ăsta se citeşte textul reclamei. e o noţiune simplă şi extrem de vizibilă în textul ei: pentru cei care pun adevăratul preţ pe celelalte lucruri, nu pe lucrurile cu preţ pe etichetă.
dar, indiferent dacă ai sau nu blutut, merţan, internet şi ceainic, dacă n-ai înţeles mesajul ăsta atît de simplu, cu siguranţă nu ţie ţi se adresează reclama cu pricina. şi-atunci, la ce să te mai oftici?  

te salut, marie

slade (coz i luv you; look what you
dun
; mama weer all craze now; gudbuy t jane; cum on feel the
noize
; everyday
nini rosso – il silenzio (la radio
romania actualitati l-au confundat cu nino rossi, da’ ce mai contează), cu care se duceau la culcare răcanii noştri de pe vremuri. (oare şi răcanii de-acum tot cu el?) văd prin filmele americane că ofiţerii picaţi la datorie tot cu el se duc. la culcarea lor.
gary glitter (cu mutra aia?!)
thin lizzy, four tops, don mclean, procol harum, johnny rivers (californii drimingoase, d-alea…), jose feliciano, middle of the road, matthews southern comfort, otis redding, supertramp, t rex, the byrds, the who, the mamas and the papas…
 
toate astea m-au năpădit de ceva
vreme încoace, de cînd i-am făcut cadou unei rude (mă
rog, un rud…) un dvd player. şi rudu’ a început să-mi facă liste de căutare

 
tiii… pfui… moaaa… parcă am trăit deja vreun secol… ce s-au mai dus…
 
deep purple şi led zep, vrea tot. dar nu doors, că nu se omora după ei, îmi
zice. ce spui, măi??
eu i-aş asculta şi-n somn. dar… dar. că aici ajung unde ajungeam de cînd am plecat:
 
… doors of perception? th! cred că
mă sinucideam de frustrare dacă trăiam pe vremea aia. nu ştiu
voi, dar eu cu fumatul şi prizatul… (că altceva n-am încercat,
nu de alta) …mare rateu. am încercat să fumez cîte-o
mărie, o dată la mare, o dată la munte, de vreo două ori în
oraş. nimic, domnule. o dată m-a durut capul, cu altă ocazie m-a
durut gîtul, de două ori nu m-a durut nimic. în rest… ei
vorbeau cu ochi lucioşi, eu mă plictiseam. ei erau în vervă,
eu aşteptam să le treacă.
capitolul la munte a fost cel mai frustrant. (oricum la munte e frustrant că nu e mare.) cămăruţă zgîrcită cu spaţiul, păi, ca la munte, nici o problemă, şi cîţiva inşi adunaţi în jurul laptopului. nu, nu era nici un film fierbinte. era închis şi servea drept măsuţă. pe laptopul-măsuţă, cineva întindea firişoarele de mărie şi rula ţigărici. mici. una-două, la poştă, nimic pretenţios. de vară. uşa închisă, geamurile ferecate, să nu iasă nici mama firului de fum, că ecologiştii reciclează tot, trag în piept de cîte şaişpe ori aceleaşi molecule, pînă le prefac în aer distilat. ce rămîne într-o cămăruţă d-asta după ce termină toţi de inspirat probabil că poate fi îmbuteliat şi folosit în spitale, ‘aer distilat, puritate 99%’. eu, bine, mulţumesc. a trebuit să
aştept să le treacă la toţi cît de cît ca să se ţină
pe picioare pînă la anexa-restaurant de-alături, fin’că
unul vorbea (aceeaşi poveste din seara anterioară, cuvînt cu
cuvînt, preţ de mai bine de o oră…), altul scria (pagină
după pagină, şezînd turceşte în vîrful
patului),
 
[later edit: ooo, da… m-a tras cineva de mînecă să nu uit – individul şedea turceşte cu agenda în poală şi scria, şi scria… iar a doua zi ne-a povestit că, inspiraţie-inspiraţie, cert e că nu îndrăznea să se ridice din poziţia aia, că era cineva alături şi-i era cam frică… (era, vă zic eu, propriul lui pulover, aruncat deoparte că se încălzise posesorul). aşadar, pentru pana scriitorului s-a găsit soluţia: o mărioară mică şi un pulover de pază.]
 
 
una vorbea cu spiriduşi şi dădea din mîini de
parcă prindea de aripi tinkerbelle invizibile, iar mie mi-era foame.
foame-rău. nu mai fac d-astea, kaput. cînd o mai propune vreunul să înfăşurăm hîrtii pe frunzuliţe, o să mă asigur întîi că am fost la masă, şi abia după aia îi las să se joace de-a grădinarii amatori.
la mare am fumat şi m-am uitat la stele, că nu mai
aveam cu cine vorbi, toţi erau blînzi prin jur. măcar nu m-a
durut nimic. afacere cu cai de lemn, am renunţat din mers la ea. unul singur, la altă masă rotundă pe probleme ecologice, mai la dreapta noastră, a întrebat la un moment dat, în liniştea melancolică generală, ‘da’ ce, are un singur ochi?’ – şi-a arătat cu un deget spre soarele care răsărea din balta neagră. atîtica. nimeni n-a ştiut să-i răspundă.
în
bucureşti oricum n-a avut nici un haz fumatul de mărie în
stabilimentul unor francezi fugiţi din ţara-mamă fix pe motiv de
substanţe.

cică acuitatea simţurilor, cică
timpul diluat, cică inspiraţia, cic��… lăsaţi, vă rog. nu la
mine. te salut, mărie, salută-le şi pe rudele matale din partea
mea şi zi-le că nu ştiu de ne-om mai vedea.

 

cu matematica la sncfr

avînd în vedere însemnarea precedentă, la care se adaugă datele de mai jos, culese de pe saitul cfr,
 
tren personal
ruta bucureşti nord – constanţa, durata oficială a călătoriei: 05.01
18,9 lei costă biletul, 2,2 lei costă tichetul de loc, total: 21,1 lei
 
tren intercity
ruta bucureşti nord – constanţa, durata oficială a călătoriei: 04.53
18,9 lei costă biletul, 2,2 lei costă tichetul de loc, 25,5 lei supliment de viteză; total: 46,6 lei
 
tren rapid
ruta bucureşti nord – constanţa, durata oficială a călătoriei: 05.16
18,9 lei costă biletul, 2,2 lei costă tichetul de loc, 21,4 lei supliment de viteză; total: 42,5 lei
 
avînd deci în vedere cele de mai sus, pentru ce se plăteşte supliment de viteză la un intercity care face (teoretic!) cu 8 minute mai puţin decît personalul şi mai ales la un rapid care face cu 15 minute mai mult decît personalul?