La mall, cu lumea bună

Tre’ să vă mărturisesc că în ultima vreme nu prea m-am mai uitat la Realitatea TV. Am ajuns la concluzia că mă deprimă şi mă încarcă negativ. După zece minute de privit mă paşte smulsul părului din cap şi datul cu capul (acum chel) de pereţi, pe culmile deprimării, pentru că televiziunea asta îmi induce ideea invincibilă că atîrnăm pe marginea prăpastiei, că s-a sfîrşit, s-a terminat cu noi, vom muri curînd, săraci lipiţi şi suferinzi de multe boli, netrataţi şi nebăgaţi în seamă, neiubiţi şi neajutaţi, totul se destramă în jur şi toate crăcile ni se rup sub picioare, e apocalipsa, ce mai. Ia mai duceţi-vă-n bălării cu apocalipsa voastră cu tot. Şi trageţi uşa după voi. Eu mă uit la casele de vis ale ălora de pe Travel&Living, şi la Akenaton, şi la istoria cifrei zero.

Aşa. Şi dacă tot nu mă mai uit la Realitatea, azi m-am nimerit pe Realitatea. La ţanc ca să aflu că Italia vrea să ne spînzure şi să ne dea foc şi să ne radă de pe faţa pămîntului şi să cultive peste fosta noastră ţărişoară tufe de măslini mutanţi din care să obţină ulei de măsline gata contrafăcut prin amestec cu rînză stoarsă din mămăligă veche. Peste asta am trecut repejor. Era o nimica toată după apocalipsa de pînă atunci. Dar cînd să mişc din deşt pe telecomandă aud în treacăt altă ştire, loco. Cică la mall s-au încăierat un clan de mardeiaşi cu un clan de paznici şi-a ieşit urît ca motanul meu cel mic cînd era şi mai mic şi i-am făcut baie c-avea nevoie.

Prin telefon intră în direct cu Realitatea un nene care se-nvîrtea prin mall cînd s-a-ntîmplat buba. Nu ştiu cine e şi cum arată, dar are o voce frumoasă de om fin, vorbeşte cursiv şi destul de elevat, nu face nici o greşeală de limbă şi spune cam aşa:

„La un moment dat am auzi un anunţ la difuzoare prin care eram rugaţi să părăsim mallul pentru că avusese loc o altercaţie. La început nu l-am luat în seamă, ca şi majoritatea celor din jur.“

Dah, vericule. De ce să iei în seamă un anunţ oficial care te pofteşte politicos să părăseşti o incintă, pentru propria ta siguranţă şi pentru ca forţele de ordine să se poată desfăşura? De ce, tovărăşicule? Ce, eşti prostul lor, să le iei tu în seamă toate cererile? Cine dracu se mai cred şi ăştia, dă-i în pălăria ta de cetăţean civilizat, cu anunţurile lor cu tot. Mîine-poimîine o să te amendeze că arunci pe trotuar o biată pungă goală! Şi cînd te-or mai forţa să stai la rînd ca să intri la cinematograf, o să le-arăţi tu lor, o să spargi vitrina şi-o să intri pe-acolo! Că nu eşti tu prostul lor, da? Jos sistemul opresiv!

Anunțuri

Sictir, bă. Sictir.

Oamenii tind să fie mai degrabă răi şi proşti decît buni şi deştepţi – şi nu mă refer la IQ sau la alte variabile obiective, ci la dorinţa de-a gîndi şi de-a simţi.

Şi-am să vă dau un exemplu, poate prost… dar bun.

Am o vecină – genul mai retras, unii ar zice ciufut, mă rog, femeia nu prea socializa şi în orice caz nu stătea la bîrfe. Din partea mea, preferabil. Că nici eu nu socializez cu blocul şi să mă pici cu ceară dacă ştiu să zic vreo bîrfă din vecini.

Femeia asta, vecină-mea, avea un bărbat bun de pus pe rană. O blîndeţe de om. Ca mai toţi oamenii de treabă, a murit nemeritat – la 45 de ani, de-un cancer la creier. Din femeia lui, care şi-aşa nu făcea prea multă umbră, a rămas un ţîr negru şi trist.

Sălbatica, ciufuta şi ciudata, am aflat după o vreme, iubeşte animalele. Cum nu mai are altă bucurie pe lume de cînd i-a murit omul drag, s-a apucat să hrănească pisicile amărîte pripăşite în spatele blocului. Care, desigur, cu mîncare de două-trei milioane pe lună şi apă proaspătă zilnic, în nişte ani de zile s-au înmulţit. Dar nu mult. S-au făcut, cred, din trei, şase sau şapte, cu tot cu un pui pîrlit şi fără un ochi. Nu c-ar fi făcut pui, nu, pur şi simplu au mai venit şi de prin alte părţi, că s-a dus vestea de condiţiile de la cantina noastră.

Într-o zi frumoasă, nişte inşi inteligenţi s-au hotărît să scape de şobolanii din subsolul blocului şi-au dat cu otravă. Nu doar în subsol, ci şi pe-afară, să fie, să nu lipsească. Nu ştiu cîţi şobolani au murit, dar pisici nu mai sînt. Acum femeia aia plînge aiurea, iar eu aştept să văd cîţi şobolani vor fi în subsol şi pe-afară în primăvara asta lipsită de pisici.

(Şi-ntre timp mă uit la poze cu boxerul meu mort prin 2001, la vîrsta de opt ani, fiindcă alţi inteligenţi dăduseră cu stricnină în jurul blocului.)

Sictir, bă. Sictir.

Deci de-aia, da?

Am o vorbă să mai spun, o dedicaţiune cu explicaţiune pentru persoanele care mă acuză de cîrcotăşie exagerată în privinţa limbii române şi care se lamentează cum că „hai, dă-o-ncolo, ai găsit şi tu o virgulă pusă aiurea”… sau „un dezacord făcut din viteză”… sau „un plural greşit”… sau „un anacolut”… sau „o prepoziţie strîmbă”… sau mai ştiu eu ce.

Dragii mei,

Punctul a – Oricît m-ar zgîria pe urechi, nu mă iau de liftieră sau de economist sau de fotbalist sau de specialistul în fizică nucleară care face dezacorduri, pune virgule aiurea, scapă anacoluturi şi prepoziţii strîmbe. Ăia să fie buni la ce s-au apucat ei de făcut. Dacă mai şi vorbesc corect, superdrăguţ. Dacă nu, asta e. Eu îmi permit să frec doar ridichi de mînuitori profesionişti ai cuvintelor, ăia care îşi cîştigă pîinea şi/sau faima prin cuvinte, scriitorii fiind primii pe listă.

Punctul b – Cînd am ajuns să-ţi zic ceva de o virgulă sau de un dezacord sau de un plural sau de un anacolut sau de o prepoziţie, fii convins(ă) că în momentul ăla deja m-am împiedicat la tine de un număr de greşeli cu o unitate mai mare decît suport. Se prea poate să-ţi zic de virgula de dinaintea complementului direct, dar pînă la ea, nespuse, s-au mai adunat cinci virgule, trei dezacorduri, două cuvinte folosite impropriu şi cel puţin un pleonasm. E ca la revoluţie. Nu înseamnă că pînă în ziua aia i-a fost bine lu’ poporu şi abia de cu zori s-a trezit oripilat de regim şi a ţipat că vrea altul.

Mulţumesc pentru atenţie.

Nici de scrisul pe puncte nu mai am timp :(

  • Cînd ajungi să scrii help în loc de hail, poate e momentul să laşi naibii lucrul şi să ieşi la aer. Că deadline-uri o să mai fie, da’ ai un singur deadbrain în faţă.
  • De-abia aştept să văd cum au reuşit să facă din cea mai cu-flăcări-de-proastă nuvelă pe care am citit-o vreodată, adică aia a lui Fitzgerald, un film decent de Oscar (sic!), adică ăla cu Brad Pitt.

(later edit: între timp am aflat de pe wikipedia că filmul a pastrat din proză doar numele personajului şi ideea cu dez-îmbătrînirea. eh, asta nu-i nici o garanţie, dar măcar e o speranţă…)

ok, gata, am scris.