detergenti si scriitori

pornesc de la supărarea unei tinere
scriitoare, lorena lupu, pe faptul că editura la care a debutat nu
i-a făcut promovare. (bine, nici lansare la tîrg zice că n-a
avut, ci doar o prezentare pricăjită, după care revine şi spune
tot ea că ‘amploarea lansării’ s-a datorat exclusiv blogului său
personal – sic!)
că a avut sau nu promovare, că a avut
sau nu lansare, chestia care m-a nedumerit pe mine de fapt a fost
asta – adică senina comparaţie dintre, cred
eu, mere roşii şi prune mov.
 
întîmplător –
coincidenţa naibii – am un prieten care se ocupă atît de
cărţi, cît şi de detergenţi. mai exact, se ocupă de
detergenţi ca să mai scoată un ban cu care să editeze cărţi.
căci aşa merg lucrurile. detergenul este un produs de larg consum.
de foarte-foarte larg consum. oricît de împuţiţi am fi.
pe de altă parte, cartea, oricît ne-am crede de culţi, li se
adresează doar cîtorva. cam greu de comparat milioanele de
‘exemplare’ în care se vinde un detergent cu mia amărîtă
de exemplare ale unei cărţi. dacă iese şi-ntr-o mie. vorbim,
desigur, de piaţa românească, restul fiind teorie pură
garnisită cu struguri acri.
nu prea pricep eu cum se poate compara,
cu succes la logică, un produs de foarte larg consum cu unul de
foarte restrînsă circulaţie.
şi-apoi, cine-şi închipuie că
supermarketul îţi ia şaizeci la sută din preţul
detergentului ca să ţi-l pună pe raft la vînzare, acela e
mai mult decît naiv. comparativ cu detergentul, costurile
apariţiei pe piaţă a unei cărţi sînt foarte mari şi nu,
nu se amortizează suficient de repede.
supercampanie de teasing‘? cred
că o să mă culc la noapte şi-o să mă scol dimineaţă mai spre
prînz şi poate mîine mai pe seară o să-mi treacă
rîsul. ‘supercampaniile de teasing’ costă mai mult decît
încasările pe toată colecţia în care a apărut cartea
domnişoarei lorena lupu. poate mai mult şi decît încasările
pe o colecţie mult mai bine vîndută decît asta. dacă
un teaser într-un ziar de mare tiraj plus cîteva apariţii
plătite în alte publicaţii plus lansare la tîrgul de
carte plus ce-o mai fi fost nu sînt suficiente pentru că n-au
fost însoţite de supercampania de teasing şi de supercampania
ulterioară teasingului, singura soluţie este ca nemulţumitul să
scrie un roman de consum tot atît de larg precum consumul de
detergenţi. 😉
teoretic, desigur că toate astea nu
sînt suficiente, da-ţi mai pui şi capu’ la contribuţie şi
te uiţi la calibrul editurii la care ai apărut, la numărul de
cărţi pe care le-ai scos, la multe alte detalii. te întrebi dacă finanţele editurii cu pricina ‘ţin’ şi cît anume. altminteri, doar nu presupui că editura te-a publicat, dar n-are interesul să te şi vîndă? 😀
într-adevăr, aproape niciodată
nu e destulă reclamă, mai ales cînd e vorba de beletristică,
dar şi simţul realităţii pare a nu fi niciodată suficient. (mai
ales că el, simţul realităţii, se educă prin informare. adică e
suficient să întrebi: dom’le, de fapt cum merg treburile
astea? cum se fac, cît costă, cum se amortizează, care sînt
criteriile…? d-astea de bun-simţ…)
 
oricum, pe lîngă diferenţe de
lărgime a pieţei şi alte ‘fineţuri’, concluzia pe care o trage
scriitoarea lorena lupu e sănătos pe lîngă logică:
Concluzia celor de mai sus:
Abordaţi primii zece oameni de pe stradă, puneţi-i să vă enumere
cinci mărci de
detergenţi, şi cinci
nume de scriitori contemporani. Apoi, desprindeţi concluzia
singuri.
 
concluzia asta vrea să spună că din
cauză de lipsă de reclamă primii zece oameni de pe stradă nu vor
şti să-ţi zică cinci nume de scriitori contemporani. cînd
adevărul este că pe acei primi zece oameni de pe stradă îi
doare prin pixuri de scriitorii contemporani. cel puţin de ăia
români, nu mai zic de restul. eu de pildă nu spăl rufe şi nu
mă interesează reclamele la detergenţi. poa’ să-mi dea
televizorul reclame nu la cinci, ci la cincizeci de mărci de
detergenţi, că tot n-o să le observ. în cel mai rău caz,
voi ofta ‘iar detergenţi…’, dar nu voi reţine numele
detergentului promovat, îmi pare sincer rău pentru el. nu
reclamele agresive şi supercampaniile de teasing sînt
modalitatea de a aduce cartea la cititor, pentru motivul că
agresiunile şi supercampaniile au scopul de a vinde cu totul
altceva, la concurenţă cu alte produse din aceeaşi categorie. eu
nu cumpăr o carte SAU alta. tu?
oamenii interesaţi de cărţi nu află
despre ele în pauza publicitară dintre ştirile protv
şi prison break. eu nici nu mi-aş dori să aflu de acolo.
sînt locuri deja tradiţionale de unde cititorul interesat se
poate informa despre ultimele apariţii – reviste, internet,
tîrguri de carte. adică fix locuri unde cartea lorenei lupu a
avut parte de promovare. mă întorc iar şi spun: desigur că
nu e mult, dar comparaţia cu campaniile la detergenţi nu are
absolut nici o valoare de argument.
stephen king? of, iar m-a luat rîsul, şi încă nu mi-a trecut porţia precedentă. eu chiar îi doresc lorenei să ajungă să vîndă cît stephen king, dar pe de altă parte o pot asigura că nu poţi vinde cît stephen king decît în america. şi numai dacă te cheamă stephen king… 
 
____ 
cred că am să trag cît de curînd un cartuş despre on writing, a lui king. e o chestiune de atitudine de învăţat de acolo mai mult decît orice altceva. de fapt e o carte nu despre writing, cît despre being a writer. ceea ce e greu de tot. că de scris scriem mulţi, dar scriitori adevăraţi sînt puţini de tot.
 
între timp, vă poftesc pe cartuşe să mai citiţi de pe la tîrgul de carte, de nu v-aţi plictisit. asta aşa, ca să mă autopromovez. :))
Anunțuri

realitatea nesimtita

la realitatea tv vine un nene în
studio şi prezintă pistolul de anesteziat porci înainte de
tăiere. care, spune el, costă cam 5-600 de euro, există deja în
dotarea multor abatoare de la noi şi va exista şi în dotarea
veterinarilor de la sate. vrei să tai porcul? chemi veterinarul,
omul ‘împuşcă’ animalul, tu îl tai cum vrei, el îl
controlează de trichinella şi gata.
nici bine nu se termină bucata din
studio şi încep ştirile. reporteri pe teren şi comentariu
din studio că oamenii sînt disperaţi şi spun că ei n-au de
unde să dea atîţia bani să-şi cumpere ustensilele pentru
tăiat porcul europeneşte.
acum să-mi spună şi mie cineva
pentru ce şi-a trimis realitatea tv oameni pe teren să-i întrebe
pe ţărani dacă au bani de ustensile, din moment ce tot ea,
realitatea, ne-a explicat că ţăranii nu vor folosi nici o
ustensilă, ci doar vor chema veterinarul?
şi, în general, de ce tot
trimite realitatea pe teren reporteri să-i informeze pe oameni de
diverse aiureli şi să bage groaza-n ei?
ca să scoată reportaje de unde nu-s,
îmi şopteşte polichinelle.
cînd am spus că în mare
parte presa noastră e proastă şi nesimţită…

 

blegoragie sanatoasa, weblog bolind

lorena, să mă ierţi, n-am
avut timp să tratez blegoragia primită de la tine (pe care nici măcar tu n-ai onorat-o, ai lansat
doar întrebarea şi-ai dat-o mai departe ), dar stînd
şi gîndindu-mă la ea (‘cum s-ar schimba mentalitatea
românească datorită blogalizării?
‘) nu văd nici un
răspuns la orizont. datorită? adică o chestie pozitivă? no way,
bade, doar se mută înjurăturile, altoitul la ţurloaie,
melodramatizările, bîrfoteria (asta e o încrucişare de
bîrfotecă_cu coterie), frecatul grijii, răutatea, impotenţa,
mîrlănia, butaforia, intoleranţa, incompetenţa şi toate
celelalte bucurii, se mută deci din viaţa cotidiană în
blogosferă, mare afacere cu cai de lemn…
adică se vor numi de-acum
blînjurături, blogoit la burloaie şi aşa mai departe,
altminteri nimic nou.
 
imposibil de neglijat că se mută şi
oamenii dragi, şi cărţile citite, şi alea scrise, şi bucuriile
mici, şi alea mari, şi animalele de casă, şi oile de pluş, şi
aloe aristata, şi ceainicul de fontă. blogofrenzi, blocurii şi
blopeturi, bloi şi bloe, blainic. ditamai blogovănia.
 
aş pasa blogoragia mai departe către
institutul ‘iorgu iordan’ / autorii dex-ului, dar mi-e teamă ca
ne-ar pune să scriem blog job-ul într-un cuvînt. nu
mai pasez nimic la niminia.
 
weblogul a mers toată
săptămîna de mai mult a stat, ca să nu zic c-a mers ca o
cizmă. să ne aşteptăm la lucruri mai bune de azi, că-i luni? sau
tocmai fiindca e luni… iar lunea, după cum bine ştim, nici iarba
nu creşte, nici weblog nu merge?

 

cinste lor, voluntarenilor!

comuna voluntari, sau oraşul, sau metropola, ce-o mai fi acum, ar trebui dat(ă) drept exemplu la nivel naţional. edilii au terminat cu toate problemele economice şi sociale (un finiş pozitiv, desigur) şi au investit surplusul de bani de la buget, peste 7 milioane de euro, după cum urmează:
‘Patriarhul României, Preafericitul Daniel, participă astăzi la
ceremoniile prilejuite de punerea pietrei de temelie la Catedrala
oraşului Voluntari’
, spune realitatea tv. ‘cea mai mare biserică din România’, precizează pro tv, detaliind că va fi o clădire ‘puţin mai scundă decît Hotelul Intercontinental’. noul patriarh a sfinţit ieri terenul pe care se va ridica sfînta godzillă. în cel mai pur spirit creştinesc, enoriaşii prezenţi s-au luptat să apuce fasolea pentru burţile prezente şi florile pentru glastrele de acasă.
dintr-o altă precizare făcută de pro tv, anume că cei cu dare de mână au lăsat bancnote în cimentul proaspăt turnat’, înţelegem (sau cel puţin vidal înţelege) că, departe de a fi doar o biserică mare, lăcaşul acesta se vrea o reproducere omagială după templul din ierusalim aşa cum era acesta cu puţin timp înainte să intre în el Iisus şi să-i izgonească de acolo pe negustori şi cămătari.

psihologii-de-televiziune

nu ştiu cum e tagma psihologilor din românia în general sau în particular, dar dintre ăştia care apar la tv unul nu-i mai de doamne-ajută. realitatea tv a avut o perioadă de chemat femei psiholog cărora le vorbea gura fără ele, acum cheamă un nene, marius  pieleanu, care se pricepe rău de tot la lucrurile în care se bagă.
psihologul m.p. stă în studioul realităţii tv şi vorbeşte prin telefon cu un procuror. psihologul îi reproşează procurorului că televiziunile îl hărţuiesc pe învinuitul cioacă, soţul dispărutei şi presupus omorîtei elodia ghinescu. na de vezi. inutil să precizez că televiziunii în studioul din care vorbeşte ţîfnos nu i-a adresat psihologul în mod direct reproşul ce i se cuvenea. el a stat frumos pe scaunul lui, cu un aer sumbru şi superior, şi l-a jumulit pe procuror. procurorul, desigur, n-a avut ce să-i răspundă la asta, că procurorul nu-i televiziune.
de altfel, psihologul cu pricina nici nu ştie cine e şi ce face procurorul, altfel nu l-ar confunda cu avocatul sau cu magistratul. adică în cazul acestui om nu funcţionează prezumţia de nevinovăţie? întreabă supărat psihologul? că din toate probele prezentate de dumneavoastră rezultă că înclinaţi să-l credeţi vinovat.
domnu’ psiholog, ştiţi, procurorul e ăla cu acuzarea. e cel care îl aduce în faţa judecăţii pe individul despre care a adunat probe care îl conduc la concluzia că e vinovat. el, individul. avocatul e cel care îi susţine nevinovăţia. iar judecătorul, iaca poznă, e cel care trebuie să decidă care dintre ăştia doi, procurorul sau avocatul, are dreptate. ce naiba, trebuie să te-nveţe cineva să tragi cu puşca, nene psihologule?
‘învinuit sau acuzat’, zice procurorul despre numitul cioacă. ‘învinuit, acuzat sau nevinovat, sînt trei variante’, precizează psihologul, amestecînd caii cu măgarii şi trăgînd de moţ vaca din cireadă. nene, învinuit şi acuzat sînt dintr-o categorie, din perioada cercetărilor, pe cînd vinovat şi nevinovat sînt din cu totul altă categorie, a verdictelor ulterioare procesului. dacă ‘mneata spui ‘învinuit, acuzat sau nevinovat’ se cheamă că din start ai ras prezumţia de nevinovăţie din faza anchetării, după ce ai spart avioane cu peptu’ păros de dragul ei.
dar chestiile astea pe care le scriu eu acum şi pe care le vor citi alţii mai încolo o să-mi aducă un pufăit dispreţuitor de la cititori. adică, băi, ia uite şi la vidal, a descoperit manualul cu secretele lui polichinelle şi le scrie repede pe net. ‘mneata, ditai psihologul, nu citişi manualul ăsta înainte să vii la ditai televiziunea să-ţi dai cu părerile?
later edit: pardon, psihologul a avut ceva de zis şi la adresa presei. dom’le, e vorba de nişte merite. de ‘miros jurnalistic’…nasol, frăţie, ca psiholog, să nu ţii minte ce spui nici douăzeci de minute. sau, na, mai cu linsul, mai cu pupatul, că un pic de atenţie televizată – publicitate, emisiuni, cotă, clientelă – nu-i strică nici lui, psihologului…

sarnale in foi de ceapa umplute cu carne de tapir

am o problemă cu pricepătorul.
dau pe net de o reţetă de humus: pătrunjel, busuioc, parmezan ras… (mi-au ieşit ochii din cap citind asta cu parmezanul), tahini, sare, lalala, lalala, si ingredientul principal:
"425 g fasole cu bob lung Cannellini"…
adică humus din fasole cannellini??
da, explică doct administratorul saitului, totodată postatorul reţetei; cică "reteta egipteana se face cu cannellini beans".
după care, milostiv, zice că merge şi cu năut… la o adică… dacă vrem noi neapărat… 
serios, bade? adică egiptenii nu fac humus din năut, ci dintr-o specie de fasole foarte populară în italia şi originară din america de sud? pe cuvîntul tău?

pubela cu degete de la spitalul pantelimon

tîmplarul meu şi-a tăiat mîna
stîngă cu ferăstrăul electric. şi-a retezat prima falangă
de la degetul mare, apoi, ca să fie treaba oablă, tăietura a
coborît prin palmă pînă pe la mijlocul antebraţului.
cum era mai aproape de spitalul pantelimon decît de orice
altceva s-a dus acolo, la secţia urgenţe. un nene s-a uitat la mîna
însîngerată şi i-a zis unei tanti să-i facă un
calmant şi un antitetanos. tanti i-a făcut calmantul în bucă,
iar pentru antitetanos i-a zis: ‘suflecă-ţi mîneca
(de la dreapta). tîmplarul meu s-a uitat la ea pătrat şi a
întrebat-o cu ce să şi-o suflece. tanti n-a ştiut să-i
răspundă şi, fiindcă nu era să-i suflece ea mîneca, a
renunţat să-i mai facă antitetanosul.
apoi tanti l-a curăţat cu rivanol şi
l-a bandajat. nenea i-a dat o reţetă de oxacilină şi i-a zis să
se ducă acasă, să-şi pună gheaţă şi să vină iar a doua zi
la pansat.
şi degetul meu?‘ a întrebat
tîmplarul nelămurit. ‘ce-i cu degetul?‘ ‘nu mi-l
puneţi la loc?
nenea s-a uitat la deget şi a zis că
nu poate să i-l pună la loc. ‘şi-atunci, ce fac cu el? îl
arunc la gunoi?’
nenea, băiat de treabă, l-a luat el
şi l-a aruncat la gunoi. ‘şi peste o săptămînă să vii
să te operez. că acum nu pot, e prea umflată mîna.
(vidal presupune că nenea era de fapt
dentist şi confundase degetul retezat cu o măsea umflată, de care
ştim cu toţii că nenea dentistul nu se atinge pînă nu se
dezumflă.)
tîmplarul meu s-a dus acasă, la
fel de nelămurit.
acasă, bandajele au prins a i se
înroşi. pe sub ele, chestie ciudată, erau nişte vase de
sînge secţionate. desigur, degetul fără o falangă
comportîndu-se precum o măsea, vasele de sînge ar fi
trebuit să se comporte precum regina-nopţii dimineaţa, adică să
se închidă singure.
cum bandajele se făcuseră de un
minunat roşu-aprins, mîndra tîmplarului, femeie cu capul
pe umeri, l-a luat pe tîmplar de aripa bună şi l-a cărat la
spitalul de urgenţă.
la spitalul de urgenţă, tîmplarul
le-a spus asistentelor de la camera de gardă ce manevrase el cu
ferăstrăul, că mai fusese la un doctor şi că doctorul i-a
aruncat degetul la gunoi şi l-a trimis acasă.
nu cumva ai fost la pantelimon?
l-au întrebat ele. cum el a zis da, ele au dat din cap şi-au
concluzionat: ‘încă unul‘.
cam într-o oră, toată urgenţa
ştia că ‘iar a venit unul de la pantelimon căruia i-au aruncat
degetele la gunoi
‘.