Dormi liniştită, medicină românească

La televizor, o nutriţionistă are convingerea că o cură de slăbire presupune să mănînci ‘doar cîteva sute de calorii pe zi’. Alt nutriţionist ţipă speriat să nu cumpărăm nu ştiu ce baton de cîteva zeci de grame, fiindcă ‘conţine 2000 de calorii’. (Dadada, şi Einstein era slab la matematică, da’ ce vrei să zici cu asta, că nepriceperea la tabla înmulţirii e semn de genialitate?) Dacă te găseşte vreun medic cu boală cardiovasculară, te scoate urgent de pe carne şi te bagă pe cereale. Logic…

 

Acu’ vreo trei ani mi-am dus la doctor o problemă mai veche, încă din adolescenţă, care nu se rezolvase niciodată, dar măcar stătuse cuminte sub nivelul mării. Tanti specialista mi-a dat un tratament standard, un regim alimentar idiot şi pe-alături nişte medicamente urîte şi periculoase. Nici măcar tensiunea nu mi-a luat-o înainte de-a mi le prescrie, doar s-a uitat la mine peste masă şi deduc că i-am părut rezistenţa întruchipată. Le-am luat o vreme, mare lucru n-am rezolvat, m-am apucat de citit pe cont propriu şi mi-am făcut un cocteil de suplimente căruia, cel puţin pînă în momentul ăsta, n-am ce să-i reproşez.

Nu că m-aş pricepe mai bine decît tanti specialista, dar pe ea a durut-o-n guma din vîrful pixului.

 

Am un unchi. N-o să-l mai am multă vreme. E bolnav de vreun an. I-au făcut una-alta, i-au dat să ia Omega 3 şi-au rîs unii de alţii cînd se tîra cu diagnosticul de la unii la alţii. ‘Ei, pe naiba, n-aveţi aşa ceva, nici vorbă, aveţi ce vă zic io, ăia au visat cai verzi pe pereţi.’ S-a văzut pînă la urmă că n-avea nici aia.

Zilele trecute i-au zis că are cancer la plămîni. Azi l-au internat la Fundeni şi l-au băgat pe citostatice, dar i-au explicat că n-are nici o şansă, dat fiind nivelul extrem de avansat în care se află boala.

Ce-or fi păzit un an de zile? Ce?

.

Weblog.ro face trafic cu adrese si trimite spamuri

Maestre al inefabilului, Antonio Eram,

 

Am primit dinspre weblogu’ matale, cu ocazia cosmetizării lui sub numele vblog.ro, un număr măricel de spamuri care mă poftesc nu doar să mă compromit din nou şi să mă leg la cap cu cine şi ce nu merită, dar să-mi mai invit şi prietenii pe-acolo, ca să mă fac de rahat definitiv şi iremediabil. Şi nu e vorba că le-am primit, spamurile, pe adresa de mail cu care m-am înscris cîndva la safariul pe nisipuri mişcătoare numit weblog.ro, dar le-am primit inclusiv pe o adresă care nici n-are, nici că va avea niciodată nimic de-a face cu „produsele” lansate de ‘mneata.

Care va să zică, dacă cuconiţa asta a ‘mneatale, Alina Ionciu, se ocupă cu agricultura online în sezonul de recoltat emailuri, transmite-i din partea mea să stea cuminte pe propriu-i cur, ca să n-o pocnesc peste mînuţe cu o reclamaţie oficială. Dacă alt negrişor de-al ‘mneatale se ocupă cu numita agricultură, transmite-i acelaşi mesaj. Dacă ‘mneata însuţi te ocupi cu numita agricultură, consideră-te informat deja.

Aidi pa.

Pui umpluti

În continuarea puiului zburător, iată că veniră şi puii de umplut. Adică controooluuuu…

 

Şi apar două tăntici inspectoare, una şefă, ailaltă nu. Una mai pricepută ca ailaltă, una mai hămesită ca ailaltă. Şi-ntind ele controlul, şi-l întind, şi-l întind, şi se tot vaită că-s sărace, că n-au ‘nici măcar o monedă de un leu’ în portofel, că n-au cu ce le lua la copii una şi alta, că vai, că văleu şi că văleleu. Şi tot aşa preţ de două săptămîni. Cît să controlezi de păduchi o armată de rastafarieni.

Şi după două săptămîni, răguşite de-atîta văitat, îl iau ele pe domn’ director deoparte şi-i spun de-a dreptul, dom’le, ce să mai, noi avem o misie clară, să adunăm bani pentru partid.

— Care partid?

— Ei, acuma, ştiţi foarte bine care partid, cel care ne conduce. Pentru campanie.

Omul stă şi se cujetă. I se deschide larg în faţă perspectiva a încă două săptămîni de frecuş, terminat graţios cu plata a oricîtor amenzi în orice cuantum va dispune perechea de culegătoare trimise pe ogor, iar pe fundal, fîlfîind precum un cocor alb ce piere în depărtare în zboru-i lin către ţări mai calde, chitanţa pentru rambursarea TVA – bani care nu, încă nu au ajuns în contul firmei şi nu se ştie dacă vor mai ajunge vreodată.

— Păi, ce să facem, rosteşte el în cele din urmă, să dăm ceva să susţinem şi noi campania…

Şi se gîndeşte o vreme.

— Douăzeci de milioane…

Moment în care culegătoarei-şefe îi scapă cioara din gură:

— Douăzeci pentru noi sau pentru campanie?