la fel. ba nu, si mai confuz!

la tribulaţiile mele lingvistice (vezi însemnarea anterioară) am
primit de la aprilsea un răspuns conform cu ideea mea de moment: cîtă
vreme cel mai recent dicţionar ortografic zice verde, verde să zici şi
tu. că asta-i regula. pe care nişte oameni de meserie – mai bună sau
mai proastă – au stabilit-o – după cum le e meseria. aşa mă gîndeam şi
eu, măricică de aprilie.
pe urmă (re)vine helicea şi-mi zice tot asta – cu adăugirea că ea e ‘mai conformistă’.
ei bine, şi eu. gînd la gînd.

pe urmă revăd Equilibrium şi-mi amintesc ceea ce uitasem.

nu ideea e importantă, ci faptul că îi dăm ascultare.
ok, mare literatură nu-i aici, s-a mai spus de mii de ori, cu alte virgule şi
alte conjuncţii, aceeaşi frază.
(plus că aproape imediat mi-am amintit şi replica aia din Lumini şi umbre, ‘mai bine să greşeşti o dată cu partidul decît să ai dreptate împotriva lui’ – şi totul era să cadă brusc într-un perfect derizoriu.)

(na, că am scris o dată în contra noilor directive…)

riscul acestui fel de spaime e să cazi în extrema opusă. începi să
discuţi (citeşte: să te îndoieşti) orice fel de regulă. începi să te
apropii de haos. te îndepărtezi de Equilibrium pînă în acel punct din
care nu-l mai poţi găsi nicăieri.
şi-atunci?

întrebarea rămîne deschisă.

Anunțuri

deci?

deci cum scriem? după doom-ul nou? după doom-ul vechi? combinata subalpină? fructele căpşunului, tot aia cu căpşunul? odatăceodatăcu?
clasa-ntîia?
cestiunea trebe studiată intensiv. pot să nu fiu de acord cu tîmpenii flagrante
din doom2, dar o regulă trebuie să am. de pildă, eu nefiind vreun expert lingvist, pot
să greşesc dezaprobînd anumite lucruri din noul doom.
la fel, pot să cad de acord cu diverse noutăţi neştiind că-s spurcate.
şi-atunci? ascult de noii grămătici selectiv? şi după ce criterii fac
selecţia asta?

timpita 2

da, e adevărat, tîmpita e şi ea om. are o mamă (bătrînă) suferindă
de hepatită cronică. aleargă cu ea din spital în spital. îngrozitor.
durere personală, chin fizic şi psihic, bani cu lopata (pe care nu-i
ai, dar uite că faci rost, că e mama ta). în plus, tîmpita ştie meserie
cît nu ştiu multe corecturi de pe la ziare cu figuri. (doar că respectă
o regulă din cinci. că o regulă îi place, altele nu. şi-adică de ce?
din umeri. nu ştie să-ţi răspundă. şi-atunci, noi cum lucrăm aici?
din umeri. dar nu era asta subiectul aici)

ailaltă, altă-tîmpită, vreau să zic, e o individă chiar agreabilă, fără
fiţe şi figuri, plăcută la privit, prietenoasă, culmea e că nu pare
proastă. astalaltă, tîmpita-şefă, munceşte de se-ndoaie, vine-n zori
şi-o apucă noaptea tîrziu la slujbă. (că aia e pentru ea: o slujbă)
lasă că tot ce face ea acolo s-ar putea face şi-ntr-o treime din timp,
cu oleacă mai multă pricepere, dar nu asta era discuţia. tîmpita-şefă
munceşte mult, duce la capăt ce are de făcut, înghite tot şi nu se
plînge. în plus, e genul de fată bună la suflet. bună de pus pe rană.
ţipi la ea, şi tot ţie-ţi pare rău.

adicătelea, truismul serii, viaţa-i complicată, omu’ e complex.

(şi fix din acest motiv o să continui să şterg comentariile tîmpitei
care tot vine-n blogul meu şi mă face cu ou şi cu oţet fără să semneze.
semnează, tîmpito, şi-atunci n-ai decît să mă faci cum îţi vine la
gură. în afară de cazul în care te cheamă calandrin, că atunci ştii, ai
ban pe-aici.)

timpita

tîmpita s-a dus la mare. nu i-a ajuns un litoral întreg de staţiuni,
a găsit cu cale să dea o raită şi prin vama veche. cu copilul. ce mă-sa
a căutat acolo nu se ştie. s-a oprit, ia ghici?, la Mitocanu’. da, da,
ăla de pe plajă. cu stuful. cu fătucile cînd adormite, cînd bete cui,
pe care le stresăm noi dimineaţa devreme cu făcutul cafelei la ibric,
pe cînd ele nu văd nici în ce direcţie-i marea. acolo s-a aşezat
tîmpita cu copil cu tot şi-a cerut omletă şi mămăligă. la Mitocanu’.
chiar acolo. vaaai, da’ ce mizerie, ce băncuţe amărîte, ce
necivilizaţie. o-ntreb ce-a căutat acolo, că aia nu-i staţiune şi la
Mitocanu’ nu se mestecă decît tutun şi diverse. dă din umeri tîmpita.
adică nu ştie ce-a căutat acolo. cu copilul. ălora, adormitelor, cărora
probabil că cererea de mămăligă şi omletă li s-a părut cea mai stranie
chestie de la eclipsă-ncoace, le-a luat, după spusele tîmpitei, juma’
de oră doar ca să fiarbă apa. tîmpita a făcut scandal. (la Mitocanu’?
ce-ai, tanti?) şi după aia a plecat furioză şi-a pus mîna pe telefon şi
le-a trimis sanepidu’ pe cap. cui, măi – zic, cu gîţii sugrumaţi de
uimire – lu’ Mitocanu? ăla de pe plajă? ăla cu stufu’? da, respectiv da
şi da, zice ea. tîmpita. să se-nveţe minte, nenorociţii dracu’.

şi tîmpita asta e corectoarea mea. stau cu ea-n nas trei zile pe
săptămînă, ţine-mă, doamne! pe urmă vine ailaltă, şefă peste ştirile-n
chiloţi tanga, şi leşină de fericire cînd intră pe uşă altă-tîmpită şi
ţipă în extaz uite ce-am primiiiiit!! fluturînd zahiru’ lui
coielio. după care tîmpita-şefă îşi vede de tăngile ei, iar
altă-tîmpită se aşază cu satisfacţie la calculator şi mă-ntreabă cum se scrie…? luom? – da, era chiar persoana întîi prezent plural de la a lua.

macar de-as gasi telecomanda aia…

de fapt de ce naiba mă enervez uitîndu-mă la emisiunea asta?
singurul motiv de enervare ar trebui să fie că am rămas pe protv şi
n-am telecomanda aproape, unde mă-sa o mai fi, pe sub teancurile alea
de ziare şi reviste, pe sub curul motanului, unde?

deci ce emisiune e asta? la studiourile mediapro de la buftea, o căruţă
de vedetuţe române cîntă voioase proteveul, nu ştiu de ce şi nici că mă
roade curiozitatea. pînă în platou, invitaţii trebuie să traverseze un
tunel orwellian, decolorat în griuri uscate, printre şiruri de inşi în
uniforme, cuminţi şi ordonaţi, în timp ce difuzoarele îţi spun nu gîndi! nu raţiona! aplaudă!
după care, la capătul tunelului, invitaţii ies în platourile
coloratestrălucitoarevesele, pline de lume care gîndeşte şi creează
liber. andi moisescu îl ia-n primire pe unul care tocmai apărea în
peisaj şi-l întreabă cum i se pare aici, după ce tocmai a trecut prin
tunelul de coşmar. ‘oh’, zice ăla, ‘nici nu se compaaară!’, adică acilea gîndim liber, măi.

cine anume gîndim liber aici? păi, staff-urile producţiilor gînditoare vacanţa mare, telenovela lacrimi de iubire, sitcomul la servici
(da, fără u), diverşi alţi gînditori cum ar fi întîia cititoare de
prompter a ţării, andreea esca, cei mai sclipicioşi mimi din muzica
uşurică românească şi aşa mai departe.

cum ar fi ca vreunul dintre invitaţi chiar să facă gestul
necugetat de-a gîndi liber (v-a plăcut oximoronu’?) şi să se ridice de
pe scaun ca să plece-acasă, nemaiîndurînd display-ul vedetelor de
plastic?

măi, dacă urli la mine nonstop GÎNDEŞTE LIBER! nimeni nu va presupune
pe cale de consecinţă că vreunul dintre noi doi gîndeşte liber.

reproductia stearpa

în continuarea însemnării anterioare

mi se mai spun diverse alte lucruri util de ştiut:

– ‘scopul vieţii este perpetuarea. omul trebuie să se căsătorească şi să facă
copii, cel puţin unul’

– ‘pentru ce fac homosexualii umbră pămîntului?’

te rog frumos să-mi spui – acum, da? acum! – pentru ce face umbră
pămîntului Luna. şi dacă tot sîntem la capitolul ăsta ai putea să-mi
spui şi ce sens are existenţa tuturor miliardelor de planete sterpe,
fără viaţă, din univers. totdeauna m-am întrebat asta, dar poate a dat
norocul peste mine tocmai acum: spune-mi!

adică ce vrei să spui cu ‘nu ştiu’? eşti suficient de priceput ca să fi
pătruns sensul existenţei cîtorva procente din umanitate. nu?

deci mă căsătoresc şi fac copii, şi gata (căci mi-am atins scopul, îmi
spui). copiii mei se căsătoresc şi fac copii, şi gata. copiii lor se
căsătoresc şi fac copii, şi gata. cu ce scop perpetuarea, reproducţia
stearpă, dacă-mi dai dreptul la oximoroane? fac copii care fac copii
care fac copii care fac copii şi?

EVRIKA!

în lumina învăţăturilor din cele două însemnări anterioare, am descoperit modelul omului perfect: mafiotul italian / italo-american!

pen’că face mulţi copii şi urăşte homosexualii.

îndeplinindu-şi astfel scopul_existenţei pe lumea aceasta.