lucruri trainice

Am să mă explic, o dată pentru totdeauna (nu odată pentru totdeauna, la naiba!).

Gramatica nu e o cană de tablă ruginită în care forţele răului te obligă să-ţi torni tizana parfumată a creaţiei tale literare neînţelese. Gramatica n-a fost creată de sadici ai căror companioni masochişti aveau rezistenţă prea scăzută la durerea fizică. Studiul limbii în care scrii sau doar crezi că scrii literatură nu e un moft al criticilor literari sau al cititorilor cîrcotaşi. (Printre aceste adevăruri se află şi acela că_cămila nu are cocoşi, ci cocoaşe.) Sensurile veritabile ale cuvintelor nu sînt doar fum în vînt, iar tu nu eşti personajul acela din Gog care se repezea să sculpteze fumul cum îi venea în momentul ăla. (Şi chiar dacă tu eşti ăla, adu-ţi aminte că_creaţiile astea durează cinşpe secunde, pînă se risipeşte fumul cu pricina.)

Gramatica e bună nu doar ca să ne înţelegem unii pe alţii. Pentru tine ca scriitor, gramatica e bună ca să-ţi creeze/deschidă/dezvolte/şlefuiască simţul limbii.

Fiindcă tu ca scriitor dacă n-ai simţul limbii eşti doar un grafofil. Grafoman în cazuri extreme, dacă te preocupă să scrii cinci mii de pagini pe zi pline de cuvinte care nu-s ale limbii tale, deşi tu eşti convins de contrariu. Să-ţi spun un secret: nu toate sensurile cuvintelor se pot deduce în decursul procesului de maturizare, din conversaţii simple cu cei din jur. De-aia s-au inventat dicţionare. Tu poţi să-ţi închipui că lucruri trainice înseamnă cele necesare traiului de zi cu zi, dar cititorii tăi s-ar putea să nu fie de aceeaşi părere. (Mă întreb – dacă tot scrii în colo, scrii şi în coace? Sau nu ţi-ai pus problema pînă acum?)

*

Lucrurile de mai sus merg mînă în mînă… cu lucrurile de mai jos.

Cu, adică, obiceiul de-a extrage anumite citate celebre şi de-a le folosi în apărarea păroaselor la procesul maimuţelor grafomane.

Ca de pildă:

  • „Criticul este cel care îţi spune cum ar fi scris el cartea pe care ai scris-o tu, dacă ar fi fost în stare.” – Karel Čapek

(Din seria: cele 15 minute de perfectă idioţenie ale oricărui om de pe lumea asta, indiferent cît ar fi el de isteţ şi talentat. E ca şi cum ai spune plecaţi, bă, cu recepţia de-aici, adică noi am construit blocu’ ăsta, aşa strîmb cum e, dacă scapi paharul din mînă-n bucătărie se strînge toată apa în celălalt capăt al holului, în baie, dar noi l-am făcut, da? deci da? cine mai sînteţi şi voi să ne criticaţi bloculeţul?)
„Ăla care poate face. Ăla care nu poate îi învaţă pe alţii.” – George Bernard Shaw

(Adică tu, cu cămilele tale cocoşite, te vezi în postură de George Bernard Shaw? Serios? Pe bune? :))))

  • Dar cel mai cel e celebrul citat din Patul lui Procust: „Arta n-are de-a face cu ortografia… Scrisul corect e pâinea profesorilor de limba română. Nu e obligatoriu decât pentru cei ce nu sunt scriitori… Marii creatori sunt mai abundenţi în greşeli de ortografie decât bancherii. Eminescu a scris mai puţin ortografic decât oricare dintre poeţii care l-au urmat şi l-au imitat… E îndreptat, când e tipărit, de editorii lui critici. Ortografia o poate cunoaşte orice elev premiat în clasa a cincea de liceu… Un scriitor e un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate ceea ce a simţit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viaţă, lui şi celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsufleţite. Fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie.”

(Ah, n-am absolut nimic de obiectat aici, doar o simplă întrebare aş pune şi io, ca omul care nu pricepe: cum naiba de însuşi Camil Petrescu a omis să aplice ‘învăţăturile’ astea şi-a scris într-o frumoasă, cursivă şi corectă limbă română? O fi treaba aia cu una-i personaju’, alta-i ta-su’?)

Sau treaba ailaltă, uşor cu citatu’, mai greu cu meditatu’?

Cu strugurii care-s acri cînd n-ajungi la ei?

Cu Picasso care ştia să picteze ca Rembrandt, doar că nu voia?

Pfui… nu ştiu, tre’ să mai meditez.

Lipsa trebii cu meditaţia bănuiesc eu că duce şi la ideea fixă că ăla care-ţi vede greşelile din text n-are dorinţă mai mare decît să te laşi tu de scris. De unde şi îndemnurile tovărăşeşti de prin comentarii: Fii tare! Nu te lăsa! Vezi-ţi de drumul tău şi nu apleca (sic!) urechea la răuvoitorii ăştia! Nu-i băga în seamă! Dă-i încolo! Lasă invidioşii să măcăne! Sînt impotenţi artistic, măi, nu-ţi face sînge rău din cauza lor! Tu vezi-ţi de treabă şi ţine-te dîrz(ă), nu te lăsa de scris! O, tu, luceafăr al literelor…

:))

(al literelor româneşti, teoretic; practic… româneasca-i limbă grea, se sting luceferii în ea.)

Ei, iacă, eu cel puţin dau în scris: cele mai mari dorinţe ale mele n-au nici, dar absolut nici o legătură cu tinerimea română scriitoare de beletristică. Este adevărat că mi-aş dori ca proza lor să fie toată scrisă corect româneşte, dar, dacă nu se poate şi nu se poate, nu-i nimic, citim altceva. E inflaţie de beletristică, şi chiar dacă, presupunînd prin absurd, criza mondială ar face ca de mîine să nu mai fie tipărită absolut nici o carte nouă, nici a ta, nici a altcuiva, te asigur că nu-mi ajunge tot restul vieţii ca să citesc cărţile bune pe care nu le-am citit pînă acum.

Reclame