Nu te da la mine, că ţip viol!

Motanul-ceainic (sau Ciment, conform altor poveşti din folclor), a împlinit opt luni şi vrea să facă hanky-panky, preferabil cu pisica, dar pînă la urmă n-ar strîmba din nas nici la motanul de pe frontispiciu. La ălălalt n-are acces, că primeşte cîte-o smetie peste ochi de se uită cruciş toată ziua.

Problema n-ar fi că vrea el porcărioare, ci că ăilalţi toţi sînt deasupra unor asemenea nevrednicii telurice. În consecinţă, ies, fraţilor şi surorilor, nişte cafturi ca la Verdun. Îşi scot hainele de pe ei, pe cuvîntul meu, găsesc tot holul negru, de nici nu ştiu de unde mai au blană. Nuuuuu vreau să mai zic ce chirăieli de ţaţe îmblăcite de bărbaţii lor beţi se risipesc din ghemul stil yin-şi-yang în care se rostogolesc cîte două potăi, şi nici atît nu mai zic de zgomotele de zombi, voodoo şi vampiri şi înjurăturile de mă-sa pe care şi le-aruncă după ce reuşesc să-i despart şi să-i ţin în colţuri diferite ale ringului de box. Mi-e şi frică să mai plec de-acasă (nu că m-aş omorî cu activitatea asta), să nu găsesc la întoarcere niscaiva ochi fără orbite aruncaţi pe ici, pe colo. Caftangiii dracului, că mi-aţi mîncat zilişoarele!

Reclame