La bulivar, birjar!

m-am mutat aici. ca să ştiţi.

.

.

Cinci opinci într-un picior…

oooooof…

ghici ghicitoarea mea: cîte cabluri noi vor apărea la tine acasă după ce-ţi vei cumpăra şi pune în funcţiune un router WIRELESS…

Ntz!

Dragi tovarăşi şi naşi Floreo,

Scriu asta pentru prima dată şi-mi asum ce scriu acum – ca întotdeauna, de altfel:

După ce i-am văzut pe toţi minţind de la obraz, deşi ştim cu toţii – ei, noi, cei care-i întreabă, cei care ascultă răspunsurile – că adevărul nu, nu, nu, nu e cel care le iese pe gură,

după ce i-am văzut scuipînd şi lingînd în acelaşi loc, şi iar scuipînd, şi iar lingînd, dînd şi la boboci în acelaşi loc şi mîncînd cu linguriţa ce-au dat, dînd din cozi de fericire să-i vadă şeful şi-n acelaşi timp bătînd nevricoşi din picior spre ştirea subversivă a supuşilor,

după ce i-am cîntărit cît sînt de tonţi, tăntălăi, îngălaţi la minte, neduşi la şcoală, neînvăţaţi şi necizelaţi, nepricepuţi şi nedoritori să priceapă, caraghioşi şi lipsiţi de simţul ridicolului,

după ce i-am văzut dîndu-şi mîna cu o presă neruşinată şi bălăcindu-se cu ea în talk-show-uri falsificate şi-n campanii jurnalistice pentru decerebraţi, pentru clienţii hipnotizaţi ai canalului fără emisie gibsonian,

după toate astea şi după multe altele, declar că nu, nu, nu, nu mă voi duce la vot. În cel mai fericit caz, dacă mai găsesc prin viscerele îmbolnăvite vreo urmă de simţ civic, mă voi duce să umplu buletinul de ştampile, ca să se înţeleagă că de fapt am avut o opţiune.

cerdeschispantofobie

Ştie cineva cum se cheamă – dacă se cheamă în vreun fel – teama iraţională de a avea cerul liber deasupra capului (de a privi în sus spre cer) atunci cînd te afli pe un teren în pantă sau undeva la înălţime? Mulţumesc.

🙂

S-a terminat

Cînd pronunţ gavial mă văd instantaneu copil de 8-9 ani, cu ochii mari de încîntare, jucîndu-mă cu setul de cartonaşe cu animale. Ficare cartonaş cu animalul lui, cu numele şi o scurtă descriere. Ceva mai minunat nu credeam pe-atunci să existe. Desigur, nu existau pe vremea aia nicăieri în jurul meu enciclopediile şi atlasele pentru copii care se tipăresc astăzi în şaispe milioane de culori şi străluciri. Gavial, pecari, linx, tapir… Era vremea cea mai grozavă cu putinţă, cînd vîrsta mi-era suficient de mică, mintea mi-era suficient de încăpătoare şi sufletul suficient de uşor ca să-mi pot petrece timpul liber cu ce-mi era mai drag. De pildă, înşirînd cartonaşele în jur şi sortîndu-le la infinit, imaginîndu-mi fiinţele acelea fabuloase şi locurile nemaipomenite în care trăiau.

Şi-n ziua de azi, cînd pronunţ gavial sau pecari (dat fiind că vorbele astea mi-au ieşit mai rar în cale şi vechea sinestezie încă se păstrează) am senzaţia că mă strecor, ca-n poveştile lui Hoffman, pe mîneca hainei groase din şifonier şi brusc ajung în partea cealaltă, nu în lumea spărgătorului de nuci, ci pe covorul copilăriei mele, cu cartonaşele întinse în jur, cu nările pline de mirosul amestecat al lipiciului dinspre clasoarele din spate şi-al zambilei din micul ulcior de porţelan din faţă, cu mine crescînd, cu tot universul făcut fărîme şi recompus după voia mea dinaintea ochilor mei, cu „romanul” de călătorii stil Jules Verne, cu Luanda şi Loanda, cu cincisprezece mii de cuvinte şi sintagme adunate pentru dicţionarul marinăresc, cu bulbii de lalele ţinuţi la lumină şi cu bulbii de lalele ţinuţi la întuneric, cu alfabetul runic bun pentru scris bileţele secrete cu condiţia să-l înveţe şi puturoşii ăilalţi trei, cu societatea noastră secretă şi cu piticul imaginar care… în fine…

Am simţit azi o înţepătură în inimă cînd am citit că mai există o sută de gaviali în toată lumea asta mare şi mi-am dat seama – din nou, fiindcă tot încerc să uit – că s-a terminat timpul minunilor tihnite. S-a terminat şi gata.

Băi copii…

…eu înţeleg (inclusiv din exiperienţa mea) că-i greu cu maturizarea afectivă – mai ales cînd ai apucat s-ajungi pe la 35-40…50 de ani (sic!) -, dar faptul de a tot insista sa intri pe bloguri anonime comentate de anonimi şi să arunci diverse nume proprii e mai mult decît imaturitate intelectuală şi afectivă, e nesimţire pură şi simplă. Dacă n-aţi observat, ăştia la care mă refer, vă mai zic o dată. Dacă aţi observat, da’ vă faceţi că nu, tot vă mai zic o dată: la mine în blog, cine vrea să-şi dea numele, prenumele, iniţiala tatălui şi cnp-ul, n-are decît să şi le dea. Cine vrea să semneze cu un nickname, n-are decît să semneze cu un nickname şi nimeni altcineva, dar nimeni altcineva, insist, nimeni altcineva care încearcă să ia de ceafă nickname-ul cuiva de aici şi să dea cu el de pereţi ca să scuture numele real NU va fi tolerat. În blogul meu tolerez multe, dar intratul cu bocancii în intimitatea altora, nu. Speram c-a fost clar încă de cînd am spus că nu-mi place de ăia care intră pe un blog şi ciufulesc proprietarul că n-a scris despre nu ştiu ce subiect sau că a scris despre altul. Nu era logic că dreptul la acest soi de decizii include şi dreptul de a te afişa sau nu pe internet? Îi trebuie cuiva şcoală separată ca să priceapă asta?

(Ce zici, „gheorghe dracu”? Ţie îţi trebuie? Lasă, nu te osteni. Pot să deduc răspunsul.)

Sictir, bă. Sictir.

Oamenii tind să fie mai degrabă răi şi proşti decît buni şi deştepţi – şi nu mă refer la IQ sau la alte variabile obiective, ci la dorinţa de-a gîndi şi de-a simţi.

Şi-am să vă dau un exemplu, poate prost… dar bun.

Am o vecină – genul mai retras, unii ar zice ciufut, mă rog, femeia nu prea socializa şi în orice caz nu stătea la bîrfe. Din partea mea, preferabil. Că nici eu nu socializez cu blocul şi să mă pici cu ceară dacă ştiu să zic vreo bîrfă din vecini.

Femeia asta, vecină-mea, avea un bărbat bun de pus pe rană. O blîndeţe de om. Ca mai toţi oamenii de treabă, a murit nemeritat – la 45 de ani, de-un cancer la creier. Din femeia lui, care şi-aşa nu făcea prea multă umbră, a rămas un ţîr negru şi trist.

Sălbatica, ciufuta şi ciudata, am aflat după o vreme, iubeşte animalele. Cum nu mai are altă bucurie pe lume de cînd i-a murit omul drag, s-a apucat să hrănească pisicile amărîte pripăşite în spatele blocului. Care, desigur, cu mîncare de două-trei milioane pe lună şi apă proaspătă zilnic, în nişte ani de zile s-au înmulţit. Dar nu mult. S-au făcut, cred, din trei, şase sau şapte, cu tot cu un pui pîrlit şi fără un ochi. Nu c-ar fi făcut pui, nu, pur şi simplu au mai venit şi de prin alte părţi, că s-a dus vestea de condiţiile de la cantina noastră.

Într-o zi frumoasă, nişte inşi inteligenţi s-au hotărît să scape de şobolanii din subsolul blocului şi-au dat cu otravă. Nu doar în subsol, ci şi pe-afară, să fie, să nu lipsească. Nu ştiu cîţi şobolani au murit, dar pisici nu mai sînt. Acum femeia aia plînge aiurea, iar eu aştept să văd cîţi şobolani vor fi în subsol şi pe-afară în primăvara asta lipsită de pisici.

(Şi-ntre timp mă uit la poze cu boxerul meu mort prin 2001, la vîrsta de opt ani, fiindcă alţi inteligenţi dăduseră cu stricnină în jurul blocului.)

Sictir, bă. Sictir.