Mercury

unul dintre ultimele „momente Freddie Mercury” din viaţa mea a fost cînd a murit bunică-mea. singura bunică pe care am avut-o. era întinsă în cameră pe catafalcul improvizat, popa cînta, îi ţinea isonul dascălul; care era un tinerel îmbrăcat tot în negru – bocanci, pantaloni de piele, geacă, toate bătute în ţinte; avea doi cercei într-o ureche şi era tuns periuţă – sau ras în cap? asta nu-mi mai e clar după atîta vreme, fiindcă era blond-deschis şi în oricare dintre variante îi strălucea scăfîrlia. de pe peretele lung se uitau la ei Freddie & Queen, din nişte zeci de postere.

*

popa, de obicei,dădea buzna la pomană. primul lucru care-i ieşea pe gură cînd intra în casă era:

– Ce-avem la masă?

– Ce s-avem, părinte, scaune, i-am zis o dată.

2010

Nu ştiu alţii cum sînt, da’ pe mine, cînd se face de august, începe să mă mănînce-n talpă.

Aşa că luni plec. Da-ntre timp îmi fac poftă cu scărpinatul de anul trecut.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dragii mei,

Aş dori să vă urez din tot sufletul la mulţi ani şi un an nou frumos şi sănătate şi virtute şi fericiri şi împliniri.

Problema e că nu-mi vin din tot sufletul urările astea, fiindcă am impresia că şi 2011, la fel ca mulţi ani din urmă şi mulţi ani care vor veni, este unul în care fiecare om este împins tot mai adînc în slotul lui. Sîntem nişte stick-uri de memorie, ne înfigem în slot, primim informaţiile necesare, performăm acţiunile aşteptate, sîntem smulşi din slot şi reciclaţi în caz de uzură, apoi topitoria şi un stick nou pentru slotul vechi, nici un slot nu rămîne neocupat, nici un stick fără slotul lui, astfel fiecare stick va crede în echitate şi dezvoltare personală, şi-n acelaşi timp în viaţa de după moarte, ideal, ne-am asigurat şi hoitul, şi sufletul.

S-a terminat

Cînd pronunţ gavial mă văd instantaneu copil de 8-9 ani, cu ochii mari de încîntare, jucîndu-mă cu setul de cartonaşe cu animale. Ficare cartonaş cu animalul lui, cu numele şi o scurtă descriere. Ceva mai minunat nu credeam pe-atunci să existe. Desigur, nu existau pe vremea aia nicăieri în jurul meu enciclopediile şi atlasele pentru copii care se tipăresc astăzi în şaispe milioane de culori şi străluciri. Gavial, pecari, linx, tapir… Era vremea cea mai grozavă cu putinţă, cînd vîrsta mi-era suficient de mică, mintea mi-era suficient de încăpătoare şi sufletul suficient de uşor ca să-mi pot petrece timpul liber cu ce-mi era mai drag. De pildă, înşirînd cartonaşele în jur şi sortîndu-le la infinit, imaginîndu-mi fiinţele acelea fabuloase şi locurile nemaipomenite în care trăiau.

Şi-n ziua de azi, cînd pronunţ gavial sau pecari (dat fiind că vorbele astea mi-au ieşit mai rar în cale şi vechea sinestezie încă se păstrează) am senzaţia că mă strecor, ca-n poveştile lui Hoffman, pe mîneca hainei groase din şifonier şi brusc ajung în partea cealaltă, nu în lumea spărgătorului de nuci, ci pe covorul copilăriei mele, cu cartonaşele întinse în jur, cu nările pline de mirosul amestecat al lipiciului dinspre clasoarele din spate şi-al zambilei din micul ulcior de porţelan din faţă, cu mine crescînd, cu tot universul făcut fărîme şi recompus după voia mea dinaintea ochilor mei, cu „romanul” de călătorii stil Jules Verne, cu Luanda şi Loanda, cu cincisprezece mii de cuvinte şi sintagme adunate pentru dicţionarul marinăresc, cu bulbii de lalele ţinuţi la lumină şi cu bulbii de lalele ţinuţi la întuneric, cu alfabetul runic bun pentru scris bileţele secrete cu condiţia să-l înveţe şi puturoşii ăilalţi trei, cu societatea noastră secretă şi cu piticul imaginar care… în fine…

Am simţit azi o înţepătură în inimă cînd am citit că mai există o sută de gaviali în toată lumea asta mare şi mi-am dat seama – din nou, fiindcă tot încerc să uit – că s-a terminat timpul minunilor tihnite. S-a terminat şi gata.

lucrurile

Răspuns pentru A, care la însemnarea anterioară, probabil exasperată de nişte persoane şi situaţii, mi-a cerut în glumă să scriu „ceva la fel de vituperant şi pe tema de ce noi oamenii secolului 21 nu mai putem nici dacă am vrea să trăim fără matematică”.

Acuma, A, singurul lucru mai de doamne-ajuta pe care l-aş putea spune pe subiectul ăsta e că pînă şi armoniile muzicale sînt echivalentele unor numere întregi aflate în relaţie reciprocă. 🙂

Lăsînd totuşi la o parte faptul că ultima dată cînd m-am priceput la matematică aveam 15 ani şi visam geometrie în spaţiu, de dragă ce-mi era, lăsînd deci la o parte amănuntul că nu mă pricep, o să divaghez puţin şi-o să mărturisesc că mi-e greu oricum să vorbesc despre anumite lucruri simple. Cînd cineva mi-a zis, şi nu chiar de mult, că nu merge cu maşina şi deci preţul petrolului nu-l afectează, iar eu i-am atras atenţia că cizmele lui de cauciuc anti-ploaie sînt făcute din petrol, m-a dezarmat privirea plutindă şi neîncrezătoare pe care mi-a adresat-o. Atunci mi-am amintit o privire similară, a cuiva căruia tocmai îi amintisem că lucrurile doar par nemişcate, că esenţa lor atomică este într-o vînzoleală continuă. Mă jenează şi mă face să mă simt… suplimentar o astfel de privire din partea cuiva căruia îi explic că existenţa culorilor nu e decît structură şi textură a obiectelor care reflectă o anumită lumină.

În faţa unor astfel de priviri mi-am dat seama (pe cuvînt, a fost ca o revelaţie…) că şcoala nu ne învaţă un lucru foarte important: din ce sînt făcute lucrurile.

De pildă, din numere, cum credea Pitagora.

Criza

N-ar fi oare frumos ca, atunci cînd începe o criză economico-financiară, marilor proprietari din economie, care tot anunţaseră pînă atunci uriaşe creşteri ale profitului, să li se limiteze prin lege dreptul de a închide/concedia/trimite în şomaj tehnic, în situaţia în care pentru ei criza nu înseamnă pierderi propriu-zise, ci doar o reducere a profitului, în vreme ce pentru angajaţii şterşi de pe listă cu o dungă de pix trebuşoara asta poate să-nsemne sărăcie curată?

Şi io ca iepuraşul din banc, curăţ puşca şi vorbesc prostii, nu?

.

ce faceam si nu mai fac

 am început să-i scriu lui puck un comentariu, şi brusc m-au
năpădit amintiri de lucruri pe care le făceam cîndva şi nu le mai fac
de mult

– cîţiva ani la rînd după ce-am citit Laleaua neagră am cultivat lalele
pe balcon. m-am dus la ‘geamgerie’ şi m-am înţeles cu nenea ăla într-un
fel să-mi facă un soi de seră de vreun metru pe jumate. sortam bulbi în
fiecare primăvară, îi combinam, îi bibileam, şi cînd am obţinut lalele
albe cu tiv roşu mi-a venit să sar de la etaj de mîndrie.

– tot de la geamgiii ăia comandasem, nu cu mult înainte, un vraf de
plăci de sticlă cît palma, „pentru păstrat amprente”, ca-n romanul lui
Twain. după vreo două luni am decis că n-am văzut în viaţa mea ceva mai
slinos decît sticlele alea cu urme de grăsime umană îngălată cu praf,
şi le-am aruncat continuînd să mă întreb cum îi ieşise figura asta
personajului din roman.

– prindeam şerpi şi şopîrle şi populam cada cu ele. cum n-aveam habar
că nu-s şanse să dau peste vreo reptilă veninoasă, mă purtam ca un
copil deştept şi precaut: îmi scoteam pantalonii scurţi şi-i azvîrleam
în capul bietului şarpe, care înţepenea orbit (na, nu mi-am pus
niciodată problema că poate-l ameţea odorul de transpiraţie…).
înşfăcam şiretul de gît (pe-atunci îmi păreau mai mari, dar acum,
privind în urmă, nu cred să fi fost mai groşi de-atît…), îi scoteam
capişonul şi-l studiam. vizual, vă rog frumos! pe mine să mă lăsaţi în
pace cu poveşti despre disecat broaşte la ora de biologie. ce-i aia să
înveţi copilul să spintece burţi de animale?? dacă se supără pe căţel
că i-a făcut pipi-n adidaşi??

– patinam. la 6 ani, patinam cot la cot cu golanii „after hours”, adică
după 4 după-amiaza, cînd se terminau orele cu profesor la Floreasca şi
se dădea liber la public.

– mă duceam (mă ducea mama) să văd operete. ţin minte şi-acum Oklahoma, Opera
de trei parale şi
Marco Polo.

– CITEAM CĂRŢI.

(am făcut o pauză, căci – să vă spun ce fac acum şi nu făceam pe-atunci
– am fost la baie, unde, minune!, după o zi de rugi fierbinţi, Întîiul
Motan al Domeniilor, ţinut la izolator, a binevoit să facă pipi, fapt
pentru care am înşfăcat o seringă şi-am extras preţioasele picături, pe
care i le voi înmîna mîine, la pachet cu Maestrul, madamei veterinar.
care, fiind alta decît madam veterinar care m-a întrebat azi bulbucată
„al patrulea?! şi tot negru?!”, fiind deci altă/respectiv cealaltă
madam veterinar, mă va întreba bulbucată „al patrulea?! şi tot
negru?!”. iar eu voi răspunde ce-am răspuns şi azi: „yep. yep.” pentru
că, în prostia mea, am uitat că NU, nu-i al patrulea, e Întîiul, că
ăilalţi trei, veneticii, l-au urmat, nu l-au precedat…

ei, poveşti de-ale oamenilor mari. back to the childhood!)

– scriam un Dicţionar marinăresc… vă puteţi imagina că adunasem
cincisprezece mii de cuvinte şi expresii??
(de-aici mi s-a tras… la şcoală, cînd madam ne explica_că da, se
spune Andreei, nu lui Andreea, dar lui Gabi, nu Gabiei… că şi sună
urît… şi nici nu există… „ei, ba bine că nu!” mă trezesc eu vorbind
din penultima mea de bancă!)

 

– de plictiseală, m-am apucat să-l învăţ pe pi pe de rost pînă la a
patruzecea zecimală – că mai mult n-am găsit în Enciclopedia
matematică. îl mai ştiu şi-acum. na:

3,1415926535897932384626433832795028841971

pentru nu ştiu ce motiv, la început tot băgam un 1 după zero ăla… şi
colegii mei de şcoală găseau motiv să mă ia la omor că „na, că nu-l
ştii!”…

– am scris romane de jules verne, piese de teatru de alecsandri, poezii
de minulescu, eminescu şi şekspir, basme de colin, naiba sa ma ia dacă
mi le amintesc pe toate. într-un an, de-o curăţenie generală, le-am
făcut vînt pe toboganul de la ghenă, că rîdeau păianjenii pe la colţuri
citindu-le! am păstrat asta:

          călăreţ pe-un cal de noapte

          timpu-mi şuieră-n ureche

          cînd trec-goană printr-o veche

          vale ca un drum de lapte.

          alte văi îmi ies în cale

          stele-mi trec pe dinainte

          eu topit sînt în cuvinte

          singur calul meu se duce

          şi pustie-ntreaga vale

          se transformă în răscruce.

– STĂTEAM CU LUNILE LA MARE!