Basmatic cu putina sare

Cuzina Euforică găteşte orez basmatic… Aşa scrie pe ecran la ingrediente, parol.

• Şi după aia ceva cu kechup.

• Şi să mai punem nişte sare, „nu prea multă, că nu-i bună… dar asta, fiind sare de mare, nu-i atît de puternică“. Da, don Mariano, asta, fiind sare de mare, e mai mult apă şi mai puţin sare. Deci da.

Anunțuri

Cuzina Euforică îl urăşte pe Fănel!

Făneleeee, ce ţi-au făcuuuut, Făneleeee…

Acuma te-au botezat secărea! Pîn-acu’ iereai arpagic, vai de capu’ tău…

Făneleee, ce-ţi fac ăştia, măi, te taie şi-ţi pun sare pe rană, te toacă mărunţel, te freacă şi te frig dă viu / şi numele nu ţi-l ştiu, măi Fănele, măăăi… Că tu eşti un biet fenicul, fennel pă ingleză, fenel pă romgleză, vai mămica ta, Făneleee…

La cuzina euforică

La Euforia Cuisine, un nene bucătar român de la nu ştiu ce mare restaurant găteşte nu ştiu ce treabă mexicană.

— Ce condiment e ăsta, cumin? întreabă însoţitoarea de bord.

Iar bucătarul român profesionist îi răspunde:

— Păi, cumin… e un condiment specific mexican… Cumin şi coriandru!

Dragostea pe site

Aţi citit titlul, da? Nu vă bateţi capul, vă spun eu, se referă la website, nu la pluralul sitei. (Şi e titlul unei mai vechi cărţi de poezii de Dan Mircea Cipariu.) Dacă s-ar fi statuat încă de atunci românizarea termenului (sait), n-ar mai fi fost nici o ambiguitate care să strice bunătate de lirism încă de pe copertă.

Am găsit recent pe un blog un comentariu aţos la adresa lui Dan C. Mihăilescu – care insistă pe folosirea românizatului sait. Citez: „nu inteleg inversunarea asta impotriva limbii engleze in special cand este vorba de termeni tehnici, avand in vedere cat de frantuzita este limba romana. de ce este mai chic si mai «intelectual» folosirea frantuzismelor? mon chere *, what´s the problem with the english?“

OK, dacă nu înţelegi, stai aşa, că-ţi explic: în româneşte nu avem chic, ci şic.

…Deja începe să-ţi devină mai clar, este? 🙂

Altminteri, noi bine. În română există şi banner, cu pronunţia englezească cu tot. Cercetaţi dicţionarul, dacă nu mă credeţi.

( * nu ştiu la cine se referea autorul comentariului cu acest „mon chere”, că nu era nici un interlocutor de sex feminin prin preajmă; ori, te pomeneşti că la Dan C.?  o: )

Vorbe

  • Mi-am aruncat şi eu un ochi pe pdf-ul cu extrase din Strania poveste a lui Benjamin Button scoasă de TKJ Publishing, care, după cîte mi se pare de aici*, e un satelit al Tritonicului, şi m-am calmat brusc. N-o fi Fitzgerald mare instrument de scriitor, da’ domniţa asta, Carmen Tudorache, a şters podelele cu el. L-a tradus cu piciorul stîng, şi ăla îmbrăcat într-o şosetă cu călcîiul găurit. Cu piciorul drept, nespălat de prin liceu, l-a frazat pe româneşte. Slinos.

* văd că Tritonicul a scos de pe sait Benjaminu’,
probabil după scandalul cu copyrightul făcut de Polirom.

  • De la cineva traducător pentru AXN Sci-Fi aflu de două personaje noi – un mahăr, Smithsonian, care are oameni care o să se ocupe de-un vas vechi recuperat de pe fundul oceanului, şi un ins, Forensics, care aparent se pricepe la morţi, pentru că zice despre unii de ce şi cum au murit.
  • De ce s-a retras Elena Băsescu din PD: „pentru ca tatăl meu să nu mai fie acuzat de nepotism”. 🙂
  • Suprarealist: Adrian Păunescu, prin telefon, condamnînd ‘bolşevismul tîrziu’ de la Chişinău…
  • Suprarealist doi: efigia PNŢCD, Ion Diaconescu: „monarhia este o relicvă a istoriei”.

.

Deci de-aia, da?

Am o vorbă să mai spun, o dedicaţiune cu explicaţiune pentru persoanele care mă acuză de cîrcotăşie exagerată în privinţa limbii române şi care se lamentează cum că „hai, dă-o-ncolo, ai găsit şi tu o virgulă pusă aiurea”… sau „un dezacord făcut din viteză”… sau „un plural greşit”… sau „un anacolut”… sau „o prepoziţie strîmbă”… sau mai ştiu eu ce.

Dragii mei,

Punctul a – Oricît m-ar zgîria pe urechi, nu mă iau de liftieră sau de economist sau de fotbalist sau de specialistul în fizică nucleară care face dezacorduri, pune virgule aiurea, scapă anacoluturi şi prepoziţii strîmbe. Ăia să fie buni la ce s-au apucat ei de făcut. Dacă mai şi vorbesc corect, superdrăguţ. Dacă nu, asta e. Eu îmi permit să frec doar ridichi de mînuitori profesionişti ai cuvintelor, ăia care îşi cîştigă pîinea şi/sau faima prin cuvinte, scriitorii fiind primii pe listă.

Punctul b – Cînd am ajuns să-ţi zic ceva de o virgulă sau de un dezacord sau de un plural sau de un anacolut sau de o prepoziţie, fii convins(ă) că în momentul ăla deja m-am împiedicat la tine de un număr de greşeli cu o unitate mai mare decît suport. Se prea poate să-ţi zic de virgula de dinaintea complementului direct, dar pînă la ea, nespuse, s-au mai adunat cinci virgule, trei dezacorduri, două cuvinte folosite impropriu şi cel puţin un pleonasm. E ca la revoluţie. Nu înseamnă că pînă în ziua aia i-a fost bine lu’ poporu şi abia de cu zori s-a trezit oripilat de regim şi a ţipat că vrea altul.

Mulţumesc pentru atenţie.

lucruri trainice

Am să mă explic, o dată pentru totdeauna (nu odată pentru totdeauna, la naiba!).

Gramatica nu e o cană de tablă ruginită în care forţele răului te obligă să-ţi torni tizana parfumată a creaţiei tale literare neînţelese. Gramatica n-a fost creată de sadici ai căror companioni masochişti aveau rezistenţă prea scăzută la durerea fizică. Studiul limbii în care scrii sau doar crezi că scrii literatură nu e un moft al criticilor literari sau al cititorilor cîrcotaşi. (Printre aceste adevăruri se află şi acela că_cămila nu are cocoşi, ci cocoaşe.) Sensurile veritabile ale cuvintelor nu sînt doar fum în vînt, iar tu nu eşti personajul acela din Gog care se repezea să sculpteze fumul cum îi venea în momentul ăla. (Şi chiar dacă tu eşti ăla, adu-ţi aminte că_creaţiile astea durează cinşpe secunde, pînă se risipeşte fumul cu pricina.)

Gramatica e bună nu doar ca să ne înţelegem unii pe alţii. Pentru tine ca scriitor, gramatica e bună ca să-ţi creeze/deschidă/dezvolte/şlefuiască simţul limbii.

Fiindcă tu ca scriitor dacă n-ai simţul limbii eşti doar un grafofil. Grafoman în cazuri extreme, dacă te preocupă să scrii cinci mii de pagini pe zi pline de cuvinte care nu-s ale limbii tale, deşi tu eşti convins de contrariu. Să-ţi spun un secret: nu toate sensurile cuvintelor se pot deduce în decursul procesului de maturizare, din conversaţii simple cu cei din jur. De-aia s-au inventat dicţionare. Tu poţi să-ţi închipui că lucruri trainice înseamnă cele necesare traiului de zi cu zi, dar cititorii tăi s-ar putea să nu fie de aceeaşi părere. (Mă întreb – dacă tot scrii în colo, scrii şi în coace? Sau nu ţi-ai pus problema pînă acum?)

*

Lucrurile de mai sus merg mînă în mînă… cu lucrurile de mai jos.

Cu, adică, obiceiul de-a extrage anumite citate celebre şi de-a le folosi în apărarea păroaselor la procesul maimuţelor grafomane.

Ca de pildă:

  • „Criticul este cel care îţi spune cum ar fi scris el cartea pe care ai scris-o tu, dacă ar fi fost în stare.” – Karel Čapek

(Din seria: cele 15 minute de perfectă idioţenie ale oricărui om de pe lumea asta, indiferent cît ar fi el de isteţ şi talentat. E ca şi cum ai spune plecaţi, bă, cu recepţia de-aici, adică noi am construit blocu’ ăsta, aşa strîmb cum e, dacă scapi paharul din mînă-n bucătărie se strînge toată apa în celălalt capăt al holului, în baie, dar noi l-am făcut, da? deci da? cine mai sînteţi şi voi să ne criticaţi bloculeţul?)
„Ăla care poate face. Ăla care nu poate îi învaţă pe alţii.” – George Bernard Shaw

(Adică tu, cu cămilele tale cocoşite, te vezi în postură de George Bernard Shaw? Serios? Pe bune? :))))

  • Dar cel mai cel e celebrul citat din Patul lui Procust: „Arta n-are de-a face cu ortografia… Scrisul corect e pâinea profesorilor de limba română. Nu e obligatoriu decât pentru cei ce nu sunt scriitori… Marii creatori sunt mai abundenţi în greşeli de ortografie decât bancherii. Eminescu a scris mai puţin ortografic decât oricare dintre poeţii care l-au urmat şi l-au imitat… E îndreptat, când e tipărit, de editorii lui critici. Ortografia o poate cunoaşte orice elev premiat în clasa a cincea de liceu… Un scriitor e un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate ceea ce a simţit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viaţă, lui şi celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsufleţite. Fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie.”

(Ah, n-am absolut nimic de obiectat aici, doar o simplă întrebare aş pune şi io, ca omul care nu pricepe: cum naiba de însuşi Camil Petrescu a omis să aplice ‘învăţăturile’ astea şi-a scris într-o frumoasă, cursivă şi corectă limbă română? O fi treaba aia cu una-i personaju’, alta-i ta-su’?)

Sau treaba ailaltă, uşor cu citatu’, mai greu cu meditatu’?

Cu strugurii care-s acri cînd n-ajungi la ei?

Cu Picasso care ştia să picteze ca Rembrandt, doar că nu voia?

Pfui… nu ştiu, tre’ să mai meditez.

Lipsa trebii cu meditaţia bănuiesc eu că duce şi la ideea fixă că ăla care-ţi vede greşelile din text n-are dorinţă mai mare decît să te laşi tu de scris. De unde şi îndemnurile tovărăşeşti de prin comentarii: Fii tare! Nu te lăsa! Vezi-ţi de drumul tău şi nu apleca (sic!) urechea la răuvoitorii ăştia! Nu-i băga în seamă! Dă-i încolo! Lasă invidioşii să măcăne! Sînt impotenţi artistic, măi, nu-ţi face sînge rău din cauza lor! Tu vezi-ţi de treabă şi ţine-te dîrz(ă), nu te lăsa de scris! O, tu, luceafăr al literelor…

:))

(al literelor româneşti, teoretic; practic… româneasca-i limbă grea, se sting luceferii în ea.)

Ei, iacă, eu cel puţin dau în scris: cele mai mari dorinţe ale mele n-au nici, dar absolut nici o legătură cu tinerimea română scriitoare de beletristică. Este adevărat că mi-aş dori ca proza lor să fie toată scrisă corect româneşte, dar, dacă nu se poate şi nu se poate, nu-i nimic, citim altceva. E inflaţie de beletristică, şi chiar dacă, presupunînd prin absurd, criza mondială ar face ca de mîine să nu mai fie tipărită absolut nici o carte nouă, nici a ta, nici a altcuiva, te asigur că nu-mi ajunge tot restul vieţii ca să citesc cărţile bune pe care nu le-am citit pînă acum.