te salut, marie

slade (coz i luv you; look what you
dun
; mama weer all craze now; gudbuy t jane; cum on feel the
noize
; everyday
nini rosso – il silenzio (la radio
romania actualitati l-au confundat cu nino rossi, da’ ce mai contează), cu care se duceau la culcare răcanii noştri de pe vremuri. (oare şi răcanii de-acum tot cu el?) văd prin filmele americane că ofiţerii picaţi la datorie tot cu el se duc. la culcarea lor.
gary glitter (cu mutra aia?!)
thin lizzy, four tops, don mclean, procol harum, johnny rivers (californii drimingoase, d-alea…), jose feliciano, middle of the road, matthews southern comfort, otis redding, supertramp, t rex, the byrds, the who, the mamas and the papas…
 
toate astea m-au năpădit de ceva
vreme încoace, de cînd i-am făcut cadou unei rude (mă
rog, un rud…) un dvd player. şi rudu’ a început să-mi facă liste de căutare

 
tiii… pfui… moaaa… parcă am trăit deja vreun secol… ce s-au mai dus…
 
deep purple şi led zep, vrea tot. dar nu doors, că nu se omora după ei, îmi
zice. ce spui, măi??
eu i-aş asculta şi-n somn. dar… dar. că aici ajung unde ajungeam de cînd am plecat:
 
… doors of perception? th! cred că
mă sinucideam de frustrare dacă trăiam pe vremea aia. nu ştiu
voi, dar eu cu fumatul şi prizatul… (că altceva n-am încercat,
nu de alta) …mare rateu. am încercat să fumez cîte-o
mărie, o dată la mare, o dată la munte, de vreo două ori în
oraş. nimic, domnule. o dată m-a durut capul, cu altă ocazie m-a
durut gîtul, de două ori nu m-a durut nimic. în rest… ei
vorbeau cu ochi lucioşi, eu mă plictiseam. ei erau în vervă,
eu aşteptam să le treacă.
capitolul la munte a fost cel mai frustrant. (oricum la munte e frustrant că nu e mare.) cămăruţă zgîrcită cu spaţiul, păi, ca la munte, nici o problemă, şi cîţiva inşi adunaţi în jurul laptopului. nu, nu era nici un film fierbinte. era închis şi servea drept măsuţă. pe laptopul-măsuţă, cineva întindea firişoarele de mărie şi rula ţigărici. mici. una-două, la poştă, nimic pretenţios. de vară. uşa închisă, geamurile ferecate, să nu iasă nici mama firului de fum, că ecologiştii reciclează tot, trag în piept de cîte şaişpe ori aceleaşi molecule, pînă le prefac în aer distilat. ce rămîne într-o cămăruţă d-asta după ce termină toţi de inspirat probabil că poate fi îmbuteliat şi folosit în spitale, ‘aer distilat, puritate 99%’. eu, bine, mulţumesc. a trebuit să
aştept să le treacă la toţi cît de cît ca să se ţină
pe picioare pînă la anexa-restaurant de-alături, fin’că
unul vorbea (aceeaşi poveste din seara anterioară, cuvînt cu
cuvînt, preţ de mai bine de o oră…), altul scria (pagină
după pagină, şezînd turceşte în vîrful
patului),
 
[later edit: ooo, da… m-a tras cineva de mînecă să nu uit – individul şedea turceşte cu agenda în poală şi scria, şi scria… iar a doua zi ne-a povestit că, inspiraţie-inspiraţie, cert e că nu îndrăznea să se ridice din poziţia aia, că era cineva alături şi-i era cam frică… (era, vă zic eu, propriul lui pulover, aruncat deoparte că se încălzise posesorul). aşadar, pentru pana scriitorului s-a găsit soluţia: o mărioară mică şi un pulover de pază.]
 
 
una vorbea cu spiriduşi şi dădea din mîini de
parcă prindea de aripi tinkerbelle invizibile, iar mie mi-era foame.
foame-rău. nu mai fac d-astea, kaput. cînd o mai propune vreunul să înfăşurăm hîrtii pe frunzuliţe, o să mă asigur întîi că am fost la masă, şi abia după aia îi las să se joace de-a grădinarii amatori.
la mare am fumat şi m-am uitat la stele, că nu mai
aveam cu cine vorbi, toţi erau blînzi prin jur. măcar nu m-a
durut nimic. afacere cu cai de lemn, am renunţat din mers la ea. unul singur, la altă masă rotundă pe probleme ecologice, mai la dreapta noastră, a întrebat la un moment dat, în liniştea melancolică generală, ‘da’ ce, are un singur ochi?’ – şi-a arătat cu un deget spre soarele care răsărea din balta neagră. atîtica. nimeni n-a ştiut să-i răspundă.
în
bucureşti oricum n-a avut nici un haz fumatul de mărie în
stabilimentul unor francezi fugiţi din ţara-mamă fix pe motiv de
substanţe.

cică acuitatea simţurilor, cică
timpul diluat, cică inspiraţia, cic��… lăsaţi, vă rog. nu la
mine. te salut, mărie, salută-le şi pe rudele matale din partea
mea şi zi-le că nu ştiu de ne-om mai vedea.

 

Anunțuri

17 comentarii

  1. te salut, marie. te salut, generatie in glugi (pluralul de la gluga de coceni). da’ faza aia cu speriatul de pulover ai uitat-o, nu? mi-a zis-o si mie cineva…

  2. stau si ma hlizesc aici de una singura. nu esti singurul caruia portile raiului nu i s-au deschis…..desi au fost folosite chei mestesugite, de proveniente diferite……

  3. a, deci nu sufar de diverse defectiuni. sau macar suferim mai multi, deci nu se pune. 😀

  4. ultima intalnire cu marie…
    a fost in compania unui membru al Royal Geographical Society (de prin 1897 pana in zilele noastre, jur), a unui actor contemporan de teatru contemporan si reclame si ah, mai era cineva,da, era un pusti senzational cu ochii de culoarea vitei de vie toamna. unul dintre acesti distinsi domni m-a tinut de mana. restul e tacere… 🙂

  5. sper ca pustiul senzational te-a tinut de mina. 😀

  6. si eu sper la fel…

  7. a!
    :)))

  8. si io am avut nevoie de-o marie, da’ ce bine ca nu era prin preajma!

  9. aia cu spiridusii e un pic bizara dom’le, erau buruieni nu ciuperci, nu? da cu foamea te inteleg, nenumarate feluri de mancare am mai indesat in stomac in momente d-alea.
    la inceput erau sandvisuri uriase, jumatati de paine cu salamuri, drumuri la magazine si zgaitul minute intregi in rafturi, ‘am hotarat, vreau o ciocolata, o punga de floricele, biscuiti nu stiu cum’, dupa o vreme eram deja obisnuit si imi faceam provizii acasa. inghetata, ecler cu frisca si ciocolata, suc de portocale, alcool? nu merci, and so on. dar nici nu era nevoie de cine stie ce bunataturi, am mancat niste bieti cartofi prajiti care mi-au ravasit simturile, papilele mele gustative erau cel mai sensibil instrument ddescoperit pana la acea data. si asta e numai partea gurmanda. za music, za walk, za talk si, in special, za conspiracy theory. nu s-ar sfarsi lumea, dar as regreta daca n-as mai sta de vorba cand si cand cu maria.

  10. @underhill: sigur nu erau ciuperci, era o marie in toata regula, da’ poate fata avea ciuperci la purtator si s-au activat, mai stii! 😀
    altminteri, imi stirnesti invidii. pai, asa, da, si io as regreta de n-as mai sta…
    nu, dom’le, la mine era o foame cuminte, de om flamind cuminte, fara ravasiri de simturi, papile nevricozate si conspiratii teoretice. neah… vidal cam frustrat…

  11. mai ramane sa-mi ziceti cum voi puteti bea o sticla de jack dar nu va piliti deloc.

    😛

  12. nb, panterozo, desi ma tem ca am ratat ora ta de culcare de azi 😦

  13. well, didlee… as avea oareceuri de comentat, dar nu chiar in public… 😀

  14. ori tu de ce crezi ca eu am comentat asa putin? :))

  15. dar lasa sa fim sanatosi, sa nu ajungem sa ne tratam nici cu medicamente nici cu ierburi. adica ma refer la medicina alternativa. 😀 nb, Vidal!

  16. …la o astfel de sedinta cu usile inchise, Maria mi-a soptit o chestie. De ce se cheama Dacia (tara, nu masina)Dacie. Pai…simplu Da’ acia, adica de aici…haaa…asta n-o stiati! 😀
    …si inca o chestie….imi amintesc ca prima oara cand am vazut Kill Bill a fost in compania unei Marii din Olanda care mi-a distorsionat foarte muuuult vederea…pot doar spune ca a 2 oara cand am vazut Kill Bill, nu era la fel de interesant.

  17. nici mie nu mi s-a deschis nici o poartă 😦
    da’ am de gînd să mai încerc, doar-doar…


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s