Seamănă cu o furnică din Antz. Cineva i-a ţinut în casă - pe el şi pe frac’su – pînă au făcut ochi, pe urmă i-a dat afară. Logic. Furnica doi nu ştiu unde e şi sper nici să nu aflu. Pe furnică unu îl scuipă de zor ăilalţi negri ai mei. Nu le place de el deloc-deloc. E mic, vitezoman şi puricos, li s-a căcat în nisip, le-a halit mîncarea, le-a băut apa, a dormit în patul lor, n-a ratat nici un loc în care le place lor să stea.

Aşa că am nişte negri ciufuţi şi un mini-negru fericit. Afaceri cu cai de lemn…

Did,

Tu ştii că vidal are capul mic şi uneori nu face faţă cu el. Aşa că, pînă una-alta, vidal îţi dedică mai jos două noi floricele (mici de-a binelea, îţi trebuie lupă să le vezi ca lumea) din grădinile-i suspendate şi speră să i se mărească iar capul cît de curînd ca să-ncapă-n el mai lejer şi fără cafturi toate gîndurile, grijile şi angoasele.

(asta a fost menta pisicii)

.

(asta a fost menta piperita)

Later edit: şi sper să-ţi dea Dumnezeu (adică să existe cine să-ţi dea) portofelul-ala-cu-zece-milioane-n-el-dar-să-n-aibă-şi-acte-şi-să-se-ntîmple-pe-ruta-casă-magazin-ca- să-apuci-să-ajungi-în-cameră-cînd-leşini-de-fericire.

• Ieri a fost cald, azi e cald, azi-noapte a fost cald, atunci de ce mama naibii azi-dimineaţă devreme m-am trezit de frig şi-a trebuit să mă-nvelesc cu o plapumă mai subţire?

• Definiţie pentru hummus după posibilităţile Laurei Chiriac (Realitatea TV): „pastă făcută din linte, folosită în Liban“. (Vă rog să nu ucideţi mesagerul.)

• Desert cu Paula Leonte, traducătoare de subtitrări pentru AXN: „I’ma a starship captain“ = Sînt căpitanul navei Starship.

• Această postare n-are nici un scop. Mi-e lene să muncesc, şi-atît.

Voi ştiţi, eu ştiu, toată lumea ştie: sînt multe case goale pe-acolo de pe unde citiţi blogul ăsta. Dintre cei care stau în ele, poate unii nu sînt alergici la pisici, la propriu sau la figurat. Dintre cei care stau în casele alea goale şi nu sînt alergici la pisici, poate unora le prisosesc să zicem vreo trei sute de mii pe lună pentru mîncare fără porcării şi nisip cu lavandă plus cîte un milion pe an pentru vaccinuri; desigur, trebuie cumpărate şi castronel pentru mîncare, castronel pentru apă şi stîlp de sisal pentru gheruţe. Dintre cei care stau în case goale, care nu sînt alergici la pisici şi cărora le prisosesc acei bani, se vor găsi cîţiva care se vor înduioşa ori li se va face milă/drag de pisoiul ăsta prăpădit, lipicios şi mîncăcios, găsit de Trainspot pe stradă şi se vor gîndi să-l împroprietărească.

(Se ştie, mîţele sînt proprietarele caselor şi ale oamenilor din ele; faptul că există mîţe fără proprietăţi este cauzat doar de nişte desproprietăriri abuzive.)

Dintre cei care stau în case goale, care nu sînt alergici la pisici, cărora le prisosesc acele sute de mii şi care se vor înduioşa ori li se va face milă/drag de pisoiul-fără-casă-dar-lipicios-şi-mîncăcios, precis, da’ precis se va găsi cineva care chiar să-l ia acasă. O singură persoană e de ajuns.

Persoana cu pricina este rugată să-şi cheme motanul acasă folosind adresa de mail

ion.borsan arond gmail.com.

(ultima poză e pentru studiu comparativ al dimensiunilor.)

Ok, fin’că mă lăsau nervii să tot arhivez şi să tot urc pe net Hi No Tori (Pasărea de foc spaţială), despre care am scris aici, vă anunţ că pentru următoarele 7 zile o puteţi descărca, arhivată în două părţi, de la cele două adrese de mai jos:

- partea întîi

si

- partea a doua.

Spor la descărcat şi să vă fie de bine.

Iaca poznă, mi-a înflorit oregano!

.

..

.

*later edit: se dedică mini-bucheţelul de nici cinci centimetri, dar îndesat cu flori, unui mac(k) care ne e drag. La mulţi ani frumoşi, macule!

[pentru că vidal are capu' mic (la un neuron nici că-i trebe mai mare), a fost nevoie să-i amintească măricica de aprilie că e zi de maci...]

]]> http://vidal2.wordpress.com/2008/06/20/floregano/feed/ vidal http://vidal2.wordpress.com/2008/06/15/bataia-cu-perne-si-cimitirul-de-la-sapinta/ http://vidal2.wordpress.com/2008/06/15/bataia-cu-perne-si-cimitirul-de-la-sapinta/#comments Sun, 15 Jun 2008 21:49:34 +0000 vidal http://vidal2.wordpress.com/?p=104

(dacă e să vă apucaţi de citit textul ăsta, citiţi-l, vă rog, pînă la capăt; dacă n-aveţi timp şi nervi, mai bine nu-l citiţi parţial.)

De ce nu m-a emoţionat cîtuşi de puţin bătaia cu perne care trebuia să comemoreze mineriadele?

Am să încep cu o amintire (unele chestii de-aici le-am mai scris la April, dacă le-aţi mai citit, pardon): Era un 21 decembrie şi eram pe strada (nu mai ştiu cum se chema pe atunci) care porneşte dinspre CC, de la fostul hotel Negoiu, şi dă în Magheru. Se auzeau împuşcături şi dinspre Negoiu, şi dinspre Magheru. Năvăleau oameni şi dinspre Negoiu, şi dinspre Magheru. Puţin mai devreme văzusem primii împuşcaţi, undeva prin capăt de Batiştei. Primul sînge, vorba scriitorului. Şi mai devreme de-atît trecuse printre şi aproape peste noi, într-o viteză pe care n-o bănuiam la asemenea vehicule, un şir implacabil de blindate dinspre Unirii. Nu mai văzusem cu ochii mei tanc în viaţa mea, necum să mă feresc milimetric din calea vreunuia. Acum eram pe nenorocita asta de stradă-capcană şi uşa blocului din spatele meu era încuiată. Am crezut că mor. Dacă nu de altceva, de spaimă cu siguranţă. Iaca, n-am murit, probabil situaţia nici n-a fost vreo clipă atît de dramatică pe cît am crezut atunci, dar eu sînt o fire mai panicoasă, aşa, cu deosebire cînd năvălesc spre mine mulţi inşi urmaţi de focuri de armă.

Acuma, amintirile mele-s un fel de vax, alţii au rămas cu amintiri de copci, operaţii, răni de glonţ, bucăţi lipsă, rude lipsă. Mie mi-au trecut vînătăile înainte să apuce ăştia să-l prindă pe Ceauşescu, necum să-l şi împuşte.

La mineriade aveam altă treabă şi n-am participat. (Citeşte: nici un miner n-a apucat să se-ntîlnească cu mine, altfel cine ştie ce dracului păţeam, că purtam ţoale destul de ciudate pe vremea aia şi ascultam multe metale grele…) Dar dacă participam, adică dacă o-ncasam şi eu şi ajungeam cu creierul plăcintă prin vreun spital împuţit, să fac recuperare tot restul vieţii încercînd să învăţ din nou să ţin furculiţa-ntre degete, poate - zic şi eu, poate - nu m-ar fi atins cu nimic la coarda sensibilă să văd nişte puşti cam vlăguiţi cum se bat cu perne în piaţă în cinstea mea, o viaţă de adolescent mai tîrziu.

Am mai spus şi asta: măcar pentru motivul că încremenirea într-o gîndire anume nu este cauză de lucruri bune, şi tot îmi place cînd paradigmele se mai schimbă, cînd mai şi rîdem de ce-am plîns, cînd înfăşurăm guvernul într-o fundă de cadou, cînd ne mai uităm şi cîş la Eminescu şi aşa mai departe. Dar, cred eu, contează foarte mult ce cu ce schimbi.

Şi mai contează ceva: să nu arunci amintirea în derizoriu. Cînd faci asta nu înseamnă că schimbi paradigma, ci că diminuezi valoarea. Problema mea nu e cu lipsa de respect sau cu statul în genunchi. Ideea că o mulţime de adolescenţi din prima generaţie născută liberă în România modernă s-ar bate cu perne în locul în care o castă manipulată a bătut cîndva cu bîte este fermecătoare şi are o foarte mare valoare metaforică. Important e totuşi să n-o pui şi în practică, fiindcă din moment ce ai transpus în material ai distrus metafora. E ca şi cu idolii, sînt fascinanţi pînă ajungi să-i cunoşti în viaţa de zi cu zi. (Mă întreb cum ar arăta în realitate un personaj din Gog-ul lui Papini, de pildă ăla care sculpta în fum… Ca un tembel, nu l-ar băga nimeni în seamă, pun pariu.)

Drept să vă spun, vederea grupului de tinerei ciufuliţi şi împufuiţi din piaţă mi-a stricat toată metafora.

Mai rău însă mi se pare faptul că e o idee egoistă. E gîndită nu pentru cei victimizaţi de mineriade, ci pentru ceilalţi, pentru spectatori. Că unui părinte căruia nişte inşi cu bîte i-au omorît copilul abia ieşit din adolescenţă nu-i poţi cere să se încălzească la bătaia cu perne de cîţiva ani mai tîrziu. Sau poţi, dar înseamnă că nu stai prea bine cu realităţile, ca să mă exprim eufemistic. Măcar aşteaptă să treacă un timp - lucrurile rele au un termen de prescriere, nu se pot arunca prea devreme la gunoi, cît sînt încă viguroase şi pot ieşi de-acolo iar să te plesnească peste faţă.

Dar tre’ să treacă nişte viaţă peste tine ca să înţelegi lucrurile astea. Sau să-i mai asculţi din cînd în cînd pe cei peste care a trecut viaţa, cînd te roagă să laşi nişte viaţă să treacă înainte să te bagi în durerile lor. Sau să te baţi în durerile lor. Cu perne. Între durere şi timp există o relaţie absolut indescriptibilă, va să zică trebuie să experimentezi relaţia asta ca s-o înţelegi, altă cale nu prea e. Îmi dădea cineva exemplul cu înţelepţii de la Săpînţa care rîd de moarte şi scriu măscări haioase pe crucile morţilor lor. A se reţine: crucile morţilor lor, nu crucile morţilor altora. Că dacă veneam eu de la Bucureşti şi scriam măscări haioase pe vreo cruce de mort de la Săpînţa, garantat n-ar fi rîs nimeni din satul acela. Poţi să-ţi doreşti ca omul îndurerat să nu mai plîngă şi să schimbe amintirea amară pe una veselă sau măcar pe una neutră, dar nu poţi să-i impui omului îndurerat toate astea. Sau dacă poţi, dacă te lasă adică sufletul şi creierul să poţi, atunci măcar nu-i cere să se bucure de ce i-ai impus.

Părerea mea este c-am luat-o-n barbă cu alegerile astea locale. În bucureşti cel puţin. Am ales circul, gura mare, securismul şi lacrimile de crocodil. Ah, şi completa lipsă de direcţie şi perspectivă. O menţiune specială, categoria „cei mai inteligenţi şi mai informaţi“, subcategoria „cum să ţi-o tragi în barbă în şaizeci de moduri cu frişcă“, pentru cetăţenii sectorului patru care l-a votat în proporţie de peste şaizeci la sută pe unul dintre cei mai tîmpiţi şi mai nesimţiţi şpăgari din oraşul ăsta, Cristian Popescu Piedone-kitsch. Să le trăiască_că-l merită.

M-am hotărît să boicotez blogurile care promovează sau tolerează violenţa de limbaj excesivă şi repetată. Şi asta dintr-un singur motiv: genul acesta de violenţă repetată ascunde şi totodată întreţine nişte labilităţi de caracter cu care, simplu, n-am chef să intru în contact. De caractere slabe şi violente m-am plictisit - şi m-am hotărît să le zic pur şi simplu:

Dispăreţi.

Din ochii mei cel puţin.

De remarcat că harta blogurilor sus-numite se suprapune aproape perfect pe cea a blogurilor care promovează, mai mult sau mai puţin ‘glumeţ’, violenţa fizică. Ah, le-aş rupe gîtu’ la ţigani. / Doar să se uite vreun poponar la mine şi-l calc în picioare. / Ar trebui să le spargem capul de mici la toţi jidanii/ arabii/ speculanţii din piaţă/ mormonii/ ateii/ creştinii/ vecinii care ne inundă/ politicienii de stînga/ de dreapta/ maneliştii/ rockerii/ puştanii emo/ indivizii care au vile/ au mătreaţă/ graseiază.

Minte puţină, şi-aia odihnită.

Rectific ce-am zis data trecută: N-AM SCĂPAT de iepuraşii schizoizi! M-am mutat la alt serial şi na! tot peste ei dau. Cîte trei, cîte trei, „AMC“, „Cătă“ şi „wishmaster“ (stăpîne, I have a wish: GO AWAY!), ca să se-ntreiască producţia de gîndaci de Colorado la hectar.

- (o tanti către barman): Hit me again, Vincent = Loveşte-mă din nou, Vincent (….lovi-v-aş…)

- bummer! - eh, de-aş avea cîte-un bănuţ de cîte ori l-au pomenit pe individul ăsta, Bummer, care în mod ciudat nu făcea şi nu zicea nimic în nici un episod, numai ceilalţi pomeneau de el din cînd în cînd, parcă era un personaj din Patul lui Procust

Ah, staţi, că mai e un nene, unul Norad…
- Shouldn’t we call NORAD or something? = Nu ar trebui să-l chemăm pe Norad?
(nu, că e-n pat cu domnişoara Nasa şi nu-i frumos să-l deranjaţi…)

- It has a cubic boron nitride roof = Are un acoperiş cubic rezistent la nitraţi
Căsca-ţi-aş ochişorii cu căscătorul, unde zici că-i rezistenţa aia?

- Potential is what you ain’t got yet = Posibil să fie ceea ce nu ai încă
(brain, maybe?)

- I guess the genetic apple doesn‘t fall far from the tree = Cred că mărul genetic nu a căzut din copac. (conform sloganului: ne stafidim, da‘ nu cădem!)

- internship = intern spaţial
(nunununu, aţi greşit, aţi greşit, e o navă internată la balamucul de nave, ce dracului!)

No, amu‘ brace!!, ca la dezastre-n aer, că vine una tare:
- he’s at the Arctic station = e la staţia atractivă