Mi-ar plăcea ca medicii noştri – în special cei care sînt figuri publice şi al căror cuvînt are greutate pe vechiul principiu că e spus la televizor –, în loc să ne omoare nervul cu cei douăzeci de mii de români în pericol de-a muri din cauza gripei porcine şi cu responsabilitatea morală de-a face vaccinul anti-porcină, să-şi lase interesele acasă, să devină brusc inteligenţi şi responsabili (cum se întîmplă, de pildă, cu corpul medical din Germania şi din alte ţări civilizate) şi să le explice oamenilor că nu e nevoie să-şi facă un nenorocit de vaccin care, pînă una-alta, pare mai de rahat decît boala însăşi. Că gripa, asta sau oricare alta, se previne prin întărirea sistemului imunitar – se iau vitamine în doze optime (nu DZR-urile, alea-s dozele minime sub care o dăm în boală, nu sînt dozele optime, va să zică dacă nu-ţi iei DZR-ul de vitamina C se pune problema că mori de scorbut, nu că trăieşti bine), se iau antioxidanţi, se face mişcare, se urăşte mai puţin.

Simplu.

Iar dacă cineva o să-mi spună acum că suplimentele sînt scumpe, pe cînd vaccinul e gratis, am să mă aşez pe canapea şi-am să rîd o vreme. Pînă-mi trece. Nu există nimic gratis pe lume, prietene, iar cele mai scumpe dintre lucrurile date gratis sînt lucrurile date gratis de stat. Că le plăteşti tot tu, înzecit, pe alte căi. Da’ astea-s truisme, acum o să se-aşeze alţii pe alte canapele şi-o să rîdă de mine, zău.

Dragi tovarăşi şi naşi Floreo,

Scriu asta pentru prima dată şi-mi asum ce scriu acum – ca întotdeauna, de altfel:

După ce i-am văzut pe toţi minţind de la obraz, deşi ştim cu toţii – ei, noi, cei care-i întreabă, cei care ascultă răspunsurile – că adevărul nu, nu, nu, nu e cel care le iese pe gură,

după ce i-am văzut scuipînd şi lingînd în acelaşi loc, şi iar scuipînd, şi iar lingînd, dînd şi la boboci în acelaşi loc şi mîncînd cu linguriţa ce-au dat, dînd din cozi de fericire să-i vadă şeful şi-n acelaşi timp bătînd nevricoşi din picior spre ştirea subversivă a supuşilor,

după ce i-am cîntărit cît sînt de tonţi, tăntălăi, îngălaţi la minte, neduşi la şcoală, neînvăţaţi şi necizelaţi, nepricepuţi şi nedoritori să priceapă, caraghioşi şi lipsiţi de simţul ridicolului,

după ce i-am văzut dîndu-şi mîna cu o presă neruşinată şi bălăcindu-se cu ea în talk-show-uri falsificate şi-n campanii jurnalistice pentru decerebraţi, pentru clienţii hipnotizaţi ai canalului fără emisie gibsonian,

după toate astea şi după multe altele, declar că nu, nu, nu, nu mă voi duce la vot. În cel mai fericit caz, dacă mai găsesc prin viscerele îmbolnăvite vreo urmă de simţ civic, mă voi duce să umplu buletinul de ştampile, ca să se înţeleagă că de fapt am avut o opţiune.

La televizor, o nutriţionistă are convingerea că o cură de slăbire presupune să mănînci ‘doar cîteva sute de calorii pe zi’. Alt nutriţionist ţipă speriat să nu cumpărăm nu ştiu ce baton de cîteva zeci de grame, fiindcă ‘conţine 2000 de calorii’. (Dadada, şi Einstein era slab la matematică, da’ ce vrei să zici cu asta, că nepriceperea la tabla înmulţirii e semn de genialitate?) Dacă te găseşte vreun medic cu boală cardiovasculară, te scoate urgent de pe carne şi te bagă pe cereale. Logic…

Acu’ vreo trei ani mi-am dus la doctor o problemă mai veche, încă din adolescenţă, care nu se rezolvase niciodată, dar măcar stătuse cuminte sub nivelul mării. Tanti specialista mi-a dat un tratament standard, un regim alimentar idiot şi pe-alături nişte medicamente urîte şi periculoase. Nici măcar tensiunea nu mi-a luat-o înainte de-a mi le prescrie, doar s-a uitat la mine peste masă şi deduc că i-am părut rezistenţa întruchipată. Le-am luat o vreme, mare lucru n-am rezolvat, m-am apucat de citit pe cont propriu şi mi-am făcut un cocteil de suplimente căruia, cel puţin pînă în momentul ăsta, n-am ce să-i reproşez.

Nu că m-aş pricepe mai bine decît tanti specialista, dar pe ea a durut-o-n guma din vîrful pixului.

Am un unchi. N-o să-l mai am multă vreme. E bolnav de vreun an. I-au făcut una-alta, i-au dat să ia Omega 3 şi-au rîs unii de alţii cînd se tîra cu diagnosticul de la unii la alţii. ‘Ei, pe naiba, n-aveţi aşa ceva, nici vorbă, aveţi ce vă zic io, ăia au visat cai verzi pe pereţi.’ S-a văzut pînă la urmă că n-avea nici aia.

Zilele trecute i-au zis că are cancer la plămîni. Azi l-au internat la Fundeni şi l-au băgat pe citostatice, dar i-au explicat că n-are nici o şansă, dat fiind nivelul extrem de avansat în care se află boala.

Ce-or fi păzit un an de zile? Ce?

.

Maestre al inefabilului, Antonio Eram,

Am primit dinspre weblogu’ matale, cu ocazia cosmetizării lui sub numele vblog.ro, un număr măricel de spamuri care mă poftesc nu doar să mă compromit din nou şi să mă leg la cap cu cine şi ce nu merită, dar să-mi mai invit şi prietenii pe-acolo, ca să mă fac de rahat definitiv şi iremediabil. Şi nu e vorba că le-am primit, spamurile, pe adresa de mail cu care m-am înscris cîndva la safariul pe nisipuri mişcătoare numit weblog.ro, dar le-am primit inclusiv pe o adresă care nici n-are, nici că va avea niciodată nimic de-a face cu “produsele” lansate de ‘mneata.

Care va să zică, dacă cuconiţa asta a ‘mneatale, Alina Ionciu, se ocupă cu agricultura online în sezonul de recoltat emailuri, transmite-i din partea mea să stea cuminte pe propriu-i cur, ca să n-o pocnesc peste mînuţe cu o reclamaţie oficială. Dacă alt negrişor de-al ‘mneatale se ocupă cu numita agricultură, transmite-i acelaşi mesaj. Dacă ‘mneata însuţi te ocupi cu numita agricultură, consideră-te informat deja.

Aidi pa.

În continuarea puiului zburător, iată că veniră şi puii de umplut. Adică controooluuuu…

Şi apar două tăntici inspectoare, una şefă, ailaltă nu. Una mai pricepută ca ailaltă, una mai hămesită ca ailaltă. Şi-ntind ele controlul, şi-l întind, şi-l întind, şi se tot vaită că-s sărace, că n-au ‘nici măcar o monedă de un leu’ în portofel, că n-au cu ce le lua la copii una şi alta, că vai, că văleu şi că văleleu. Şi tot aşa preţ de două săptămîni. Cît să controlezi de păduchi o armată de rastafarieni.

Şi după două săptămîni, răguşite de-atîta văitat, îl iau ele pe domn’ director deoparte şi-i spun de-a dreptul, dom’le, ce să mai, noi avem o misie clară, să adunăm bani pentru partid.

— Care partid?

— Ei, acuma, ştiţi foarte bine care partid, cel care ne conduce. Pentru campanie.

Omul stă şi se cujetă. I se deschide larg în faţă perspectiva a încă două săptămîni de frecuş, terminat graţios cu plata a oricîtor amenzi în orice cuantum va dispune perechea de culegătoare trimise pe ogor, iar pe fundal, fîlfîind precum un cocor alb ce piere în depărtare în zboru-i lin către ţări mai calde, chitanţa pentru rambursarea TVA – bani care nu, încă nu au ajuns în contul firmei şi nu se ştie dacă vor mai ajunge vreodată.

— Păi, ce să facem, rosteşte el în cele din urmă, să dăm ceva să susţinem şi noi campania…

Şi se gîndeşte o vreme.

— Douăzeci de milioane…

Moment în care culegătoarei-şefe îi scapă cioara din gură:

— Douăzeci pentru noi sau pentru campanie?

Aeroportul Băneasa e plin de avioane care decolează nonstop cu materiale promoţionale pentru campanie, de răspîndit în toată ţara. O încărcătură de materiale costă 20.000 de euro. Un zbor – 60.000. Total – 80.000 de euro un zbor dintre cele multe. Banii ăştia trebuie adunaţi de undeva, executa-rea!

Domnul inspector contabil e tras de mînecă:

— Dumneata de la ce firme poţi să obţii cotizaţii pentru campania partidului?

Omul ia lista, se uită, se luminează la faţă.

— A, păi, de la ăştia, de la ăştiălalţi, de la ăia, e simplu, am mai obţinut de la ei şi la campania trecută, cîte 5-10 milioane.

— A, nu, domnule, minimum 100 de milioane!

Metoda: cele minimum o sută de milioane vor fi trecute pe o factură de prestări servicii către firma X, care la rîndul ei se va ocupa de livrarea unei sume către campanie.

Dacă n-ai cotizat, nu te aştepta să ţi se ramburseze TVA-ul pentru care ai depus toate actele şi care, culmea, ţi s-a aprobat şi e afişat ca atare pe saitul lui Pogea încă de acum trei săptămîni. În schimbul banilor care ar fi trebuit să-ţi intre în cont te vei trezi cu un control financiar. Care va avea grijă să-ţi smulgă contribuţia dintre degetele reci şi livide.

.

Ştie cineva cum se cheamă – dacă se cheamă în vreun fel – teama iraţională de a avea cerul liber deasupra capului (de a privi în sus spre cer) atunci cînd te afli pe un teren în pantă sau undeva la înălţime? Mulţumesc.

…sau cît valorează presa liberă în România.

Un ins oarecare din toate punctele de vedere, pe nume Horia Ivanovici, moderator de tocşou fotbalistic televizat, a dat publicităţii în propria-i emisiune un presupus interviu cu un jucător de la Steaua, rămas anonim; intervievatul povestea diverse prăpăstii de prin vestiarul Steluţei. Oleacă mai tîrziu, ştire-bombă (sau, mă rog, ştire-fîs, după cum s-a dovedit): cineva a curăţat înregistrarea de distorsiuni şi-a depistat că vocea originală a intervievatului îi aparţinea lui Horia Ivanovici însuşi, presupus a se fi aflat în pană de inspiraţie şi ştiri pentru emisiune. Moderatorul neagă.

Că e aşa sau altminteri, în momentul ăsta puţin îmi pasă. Şi-aşa presa sportivă de pe la noi e în găleată laolaltă cu mopul, dar de ce-mi pasă mie mai mult e declaraţia lui Teodor Avramescu, care-i directorul departamentului de sport de la Digi, unde vieţuieşte Horia Ivanovici cu tot cu emisiunea-i. Şi iată ce zice ditai directorul de departament de presă, citat de Adevărul (cu mînuţa lui Vlad Epurescu, care nu se sfieşte, în paranteză fie zis, să răsădească şi-o virgulă între subiect şi predicat):

„E greu de crezut şi de demonstrat, că este vocea lui Horia Ivanovici. Chiar dacă, sa zicem, ar fi aşa, nu cred că am lua o măsură. Suntem o televiziune comercială. Emisiunea este una de succes iar publicul asta cere. Sunt o grămadă de alte emisiuni care fac rating pe chestiuni care nu sunt intotdeauna reale.“

Deci da?

Iată, am dat şi eu de-un şef cinstit în presa asta, unul care recunoaşte fără nici un ocoliş că branşa lui se nutreşte din minciuni. E primul, cred, nu? Aştept să-l văd la „Zece pentru România“. Teodor Avramescu for President! Omul ăsta a avut curaj să spună adevărul în faţă, iar adevărul este: „Minţim!“

Sau „Căcat“. Sau „Infecţie purulentă“. Sau cum s-o mai chema azi adevărul.

Poate „Scrupulectomie“.

Mă rog, terminologia e neimportantă. Sînt doar vorbe, să fim serioşi.

“O casă în care trăiesc doi oameni (şi o pisică) pare extrem de goală când lipseşte un om”, scrie Stingo.

o, da, o, da!

(Ce bizar de frumos e să-ţi recunoşti trăirile în descrierea altora, imediat îmi aduc aminte cum ne respirăm toţi unii altora aceleaşi molecule de aer, indiferent cît de departe ne-am afla, ajungi să te-ntrebi ce băiat indian care spăla văcuţa în rigolă undeva în Sivakasi a expirat carbonul din care e făcut degetul tău mic şi din ce arbore pierit şi uscat pe cînd cădea Bastilia a ieşit azotul din primul aer pe care l-ai tras în piept vreodată.

Şi cum atîtea miliare de miliarde de combinaţii posibile te duc pînă la urmă la aceleaşi doruri şi goluri şi plinătăţi, aici sau în Olanda sau în Sivakasi.)