norica

îmi pare rău, oricît m-aş strădui nu reuşesc să mă enervez pe
dosarul de informatoare al monei muscă. nu de la vreo charismă a ei mi
se trage, nu de la cine ştie ce crez în puritatea şi mimozitatea ei.
nu. exclus. motivul e că încă nu mi-a trecut inflamaţia de la nervul optic provocată de norica nicolai,
care a găsit acum un moment potrivit să i se uite păcatele şi să dea
din gură tare şi cu tupeu. ca mai mereu. adică, nene, pe lîngă notele
informative despre studenţi semnate de mona muscă în anii ‘70, nepoata
strecurată clandestin de norica în plenul parlamentului şi pusă să
voteze şi să manevreze ce-a vrut muşchiu’ lor de fete musculoase, plus
tupeul şi obrăznicia cu care ‘a răspuns’ ulterior acuzaţiilor
parlamentara cu aer de precupeaţă parvenită, astea sînt praf pe drum şi
s-au spălat deja, iată, cu prima ploaie. acum numai gura noricăi
nicolai o auzi. e în comisii tanti asta. decide. face şi desface. o
loază obraznică, condescendentă faţă de lege la fel ca şi faţă de
tîmpiţii care au ales-o, a găsit loc să se strecoare iar, ca o reptilă
printre pietre, profitînd că altcineva e acum mai blamat decît a fost
ea nu cu mult timp în urmă. măsurînd gestul ei odios cu alt gest odios
şi decizînd că odiozitatea ei e mai mică, mai suportabilă, ba chiar n-a
fost nimic odios acolo, ba chiar a fost o greşeală umană, dacă nu un
gest firesc, la ce pălăria ei ne-am răţoit atîta?

s-a uitat cam repede.

n-o
s-o vîr acum pe aia cu poporu’ condamnat să repete istoria pe care o
uită, dar o rezervă naţională de lecitină nu ne-ar strica, zău.

3 Comentarii

Comentarii RSS URI identificator TrackBack