îmi pare rău pentru mulţi de pe aici, dar pe mine sărbătorile de
iarnă, în mod special crăciunul, nu mă deprimă neam. ba din contră.
bine, nu-i ca vara la mare, dar tot mă umplu de veselie, de cînd mă
ştiu. n-am avut niciodată angoase de crăciun. ba chiar capăt oarece
bunăvoinţă pentru lucruri şi oameni care în restul anului nu-mi
inspiră…
şi, da, îmi plac de mor luminile din oraş! şi nu, nu sînt tot alea de
anul trecut, nu mai ştiu care figurant a scris asta cu mare
condescendenţă. nu vă luaţi de luminiţele mele (că-mi pierd bunăvoinţa.
sau nu?)!
3 Comentarii
Comentarii RSS URI identificator TrackBack
Lăsați un comentariu
si eu simt cam la fel. imi place mult craciunul. nu cred ca m-a deprimat vreodata. adevarul e ca am avut intotdeauna o familie in mijlocul careia sa il petrec, un loc cald cu miros de sarmale, de prajituri, de bunatati. si mai ales de brad. imi amintesc cit de mult ma bucuram in copilarie, dar si in adolescenta si chiar acum. ieri am carat ditamai bradu’ singura de la piata de mor de spate si de mina, dar sunt tare mindra de el si abia astept sa vad luminite in el si daca s-ar putea si ceva zapada pe afara ar fi perfect. mi-as fi dorit ca toti copiii sa fi avut norocul sa aiba un brad si o familie de craciun, cum am avut eu, chiar daca ai mei nu erau prea bogati financiar vorbind dar sufleteste din plin.
pana maine sa nu aud de luminite! imi vine sa imi dau palme, nu alta. am vrut sa pun luminitele pe cadrul ferestrei de la camera, am inlocuit becurile arse, am lipit cu scotch, am bagat in priza, am mai vazut un bec ars, am luat altul si l-am schimbat. S-au ars 2/3
( Maine cumpar altele noi, ca pagubele sunt irecuperabile. Bine ca stiu sa instalez masini de spalat, ca la becuri sunt dezastru!
Nu-i ca vara la mare, e mai frumos ca vara la mare
Daca mai era si zapada… *sigh*